Noap­tea era vâ­scoasă, ca o pă­cură care te îm­pre­soară pe ne­aș­tep­tate și că­reia îi cazi pri­zo­nier îna­inte de a pu­tea face ceva. Je­remy mer­gea pe stradă prin­tre cei­lalți tre­că­tori fără să‑i vadă, fără să le simtă pre­zența — era doar el, lup­tându-se să îna­in­teze prin at­mosfera ne­o­biș­nuit de densă a ora­șu­lui. Res­pira cu greu, fi­e­care pas era un uriaș efort și ceea ce îl în­gro­zea te­ri­bil era că nici mă­car nu știa în­co­tro se în­dreaptă. Pe par­tea cea­laltă a stră­zii zări in­tra­rea într-un parc și dintr‑o dată simți o do­rință de ne­stă­pâ­nit de a evada din cu­șca de as­falt și me­tal a ora­șu­lui. Par­cul pă­rea scă­pa­rea sa.

Se așeză pe o bancă. Res­pi­ra­ția i se li­niș­tise, ae­rul rece al nop­ții îi um­plea piep­tul și‑l calma trep­tat. Se în­tinse pe bancă cu o mână sub cap și privi ce­rul ne­gru, în­spă­i­mân­tă­tor de gol. Nici ste­lele nu se ză­reau de­loc, as­cunse de pâ­cla ora­șu­lui sau poate de no­rii pe care în­tu­ne­ri­cul îi fă­cea in­vi­zi­bili. În­chise ochii și se lăsă să alu­nece în somn ca într‑o apă adâncă care nu te îneacă, ci te în­vă­luie și te izo­lează pro­tec­tor de toate re­lele lu­mii.

Se trezi abia di­mi­neața, în­fri­gu­rat. În pri­mele clipe se simți dez­o­rien­tat — ui­tase cum ajun­sese acolo — și pen­tru câ­teva clipe se în­trebă unde se află. Pi­cioa­rele îi alu­ne­ca­seră de pe bancă și se spri­ji­neau pe mar­gi­nea aleii par­cu­lui, atâr­nând nițel ca­ra­ghios, într‑o pos­tură de be­țiv. Lângă el șe­dea un bă­trân care îl pri­vea zâm­bind bla­jin.

- Bună di­mi­neața, spuse bă­trâ­nul. Sper că nu ți-am de­ran­jat odihna când m‑am așe­zat lângă tine. E banca mea pre­fe­rată din parc, vin aici aproape în fi­e­care zi.
— Nici nu v‑am sim­țit.

Je­remy se ri­dică în ca­pul oa­se­lor și se spri­jini de spă­ta­rul băn­cii. Își cu­prinse fața cu am­bele palme. Obra­jii ne­băr­bie­riți îi zgâriau pal­mele. Pro­ba­bil arăt ca dracu’, se gândi în si­nea sa. Toate în­tâm­plă­rile zi­lei ce tre­cuse îi inun­dară min­tea și o stare de dez­nă­dejde îl cu­prinse pe loc. Bă­trâ­nul, care îl pri­vea cu cu­ri­o­zi­tate, ob­servă clipa în­tu­ne­că­rii lui.

- Ești bine?

Ce să‑i răs­pundă? Ce rost avea să‑i spună unui străin în­tâl­nit în parc des­pre toate pro­ble­mele lui? Și to­tuși, după ce privi în ochii bă­trâ­nu­lui, simți un fel de ten­ta­ție de a po­vesti des­pre toate câte i se în­tâm­pla­seră, ca și cum po­ves­tind ar fi scă­pat de po­vara chi­nu­i­toare pe care o du­cea cu sine. Fu­sese con­ce­diat — o gre­șe­ală stu­pidă, dar gravă, fă­cută la ser­vi­ciu — și nu a mai re­u­șit să gă­sească de lu­cru. Apoi a avut niște pro­bleme cu să­nă­ta­tea. Cre­di­tul de la bancă n‑a mai pu­tut fi plătit, au în­ce­put ne­ca­zu­rile mari. Fa­mi­lia îl pă­ră­sise, so­ția lu­ase sin­gu­rul co­pil și ple­case, spu­nând că e un ra­tat și că îi va trage în jos pe toți din ju­rul său. Pe urmă banca a ve­nit să exe­cute lo­cu­ința și l‑au scos în stradă. A ple­cat cu ce avea pe el. Banca aceea era lo­cul pri­mei sale nopți de va­ga­bond. N‑avea unde să se ducă. Ră­mă­sese cu pu­țini bani, poate îi vor ajunge câ­teva săp­tămâni sau luni, dacă e foarte chi­b­zuit. Apoi nu știe ce va urma.

Bă­trâ­nul scoase din bu­zu­na­rul in­te­rior al hai­nei sale un car­net de ce­curi. Scrise ceva, rupse fila și i‑o în­tinse:

- Sunt un om bo­gat, am fost ban­cher, am o avere pe care vreau s‑o îm­part cu cei care au ne­voie de aju­tor. Ia ba­nii ăș­tia și pune-te pe pi­cioare. Peste exact un an ne în­tâl­nim aici și îmi vei da ba­nii îna­poi, dacă vei avea de unde.

Bă­trâ­nul se ri­dică și plecă. Je­remy îl pri­vea în­de­păr­tându-se și i se pă­rea că tră­iește un vis. Pe fila de cec citi suma: un mi­lion de do­lari.

Apoi au tre­cut zile, săp­tămâni și luni. Je­remy își ju­rase că nu va fo­losi ba­nii pri­miți de­cât dacă va avea ne­a­pă­rat ne­voie, ci că va în­cerca să re­u­șească prin for­țele pro­prii. Avea un vis mai vechi, să-și des­chidă o bă­că­nie de­o­se­bită, ceva ce nu se mai pu­tea găsi în oraș și ho­tă­râse să în­cerce. Cu re­zerva de un mi­lion de do­lari în bu­zu­nar în­drăz­nise să fo­lo­sească pu­ți­nii bani pe care îi mai avea ca să în­cerce. Și avu­sese pri­ce­pere și un dram de no­roc: afa­ce­rea se pu­sese pe pi­cioare și mer­gea des­tul de bine. Nu de­ve­nise bo­gat, dar viața i se pă­rea din nou că me­rită tră­ită.

Când se îm­pli­nise un an de la în­tâl­ni­rea cu bă­trâ­nul din parc, Je­remy se fe­li­cită că nu în­ca­sase nici­o­dată ce­cul. Alt­min­teri n‑ar fi avut cum să-și re­tur­neze da­to­ria. Așa că puse ce­cul în bu­zu­na­rul hai­nei și plecă spre par­cul unde tre­bui să‑l în­tâl­nească pe bă­trân. Aș­teptă toată di­mi­neața, trecu apoi prân­zul și după-ami­aza, dar bă­trâ­nul nu apăru. Aproape că se în­sera când o fe­meie care mă­tura ale­ile par­cu­lui se apro­pie de el.

- Vă văd stând aici de multă vreme. Aș­tep­tați pe ci­neva?
— Da, răs­punse Je­remy. Ar fi tre­buit să mă în­tâl­nesc cu un domn în vâr­stă, cu pă­rul alb și niște oche­lari de ve­dere rot­unzi. Știu că vine ade­sea aici, asta e banca lui pre­fe­rată.
— A, dom­nul Mar­vin, îl știu. Bie­tul de el s‑a pră­pă­dit acum vreo câ­teva luni. Era sim­pa­tic, fa­mi­lia mă ru­gase să mă mai uit după el când e pe-aici. O lu­ase razna de câ­țiva ani și trăia în lu­mea lui. Um­bla prin parc și îm­păr­țea file de cec pen­tru că-și ima­gina că e bo­gat și ajută oa­me­nii. De fapt era lefter, îl în­tre­ți­neau co­piii lui. Pă­cat de el, era un om bun. Ce treabă aveați cu el?

* * *

Po­ves­tea asta e o fic­țiune ce nu-mi apar­ține. Ea este sce­na­riul unui vi­i­tor scurt me­traj prin care Ro­man Bu­r­laca, stu­dent în anul IV la Fa­cul­ta­tea de Film din Chi­și­nău, își va sus­ține lu­cra­rea de li­cență. Ro­man are 23 de ani și e re­gi­zo­rul mul­tora din­tre cli­pu­rile vi­deo ale pro­iec­tu­lui Car­la’s Dream (de pildă ăsta sau ăsta sau ăsta), iar eu am aflat de el din in­ter­viul pe care l‑a dat la Eu­ro­paFM. La fi­na­lul dis­cu­ției dez­vă­luie care e su­biec­tul lu­cră­rii sale de li­cență — pen­tru că mi‑a plă­cut mult cum vede lu­mea și cum se ra­por­tează la sine ca ar­tist, am luat po­ves­tea, am înflorit‑o pu­țin, i‑am pus un ti­tlu și v‑am spus‑o. Este des­pre pu­te­rea noas­tră de a zbura fără aripi, atunci când ci­neva sau ceva ne face să cre­dem în noi în­șine. Fil­mul are să fie cu mult mai bun, sunt si­gur.


Comentează pe Facebook...


Lasă un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.


Abonează-te...

Trimite-mi articolele noi la: 

Am înțeles termenii și condițiile în care sunt utilizate datele mele.

Meniu