Cu cheia la gât

Dimineața, primii care vin la piscină sunt bunicii cu nepoți. De obi­cei e bunicul însoțit de unul sau doi copii, tropăind nerăb­dă­tori să plon­jeze în apă, tem­per­ați cu greu de seniorul care încearcă să țină pasul cu ei. Prin gea­murile mari ale sălii îi vezi cum se stră­dui­esc să‑i țină preț de o clipă pe loc ca să le potrivească pe cap casca de baie și să le repete reg­ulile doar de ei știute. Cei mici se bălăcesc în voie, bunicii intră și ei în apă, iar cei mai în formă își iau nepoții pe umeri ca să poată sări de pe improvizata tram­bu­lină. Curios lucru, copiii nu se prea joacă împre­ună — fiecare stă cu bunicul său, dăscălit la fiecare pas ce să facă și ce nu, ce are și ce nu are voie.

Nici în cartierele mod­erne, mai ales în zonele unde locui­esc oameni din clasa de mijloc, nu prea mai vezi copii jucându-se împre­ună. Tim­pul lor e petre­cut mai mult împre­ună cu adulții fam­i­liei, care îi duc și‑i aduc de la școală ori de la med­i­tații. Dacă mai e timp, poate îi duc și la vreun sport sau la vreo clasă de pian, căci vrem ca cel mic să aibă un trup sănă­tos și o inimă de artist. La cumpără­turi se merge tot cu copilul, că nu are cine să stea cu el acasă, iar sin­gur nici vorbă că nu poate sta.

Și, oricât m‑aș stră­dui, eu nu-mi amintesc vreo perioadă din copilăria mea în care ai mei să fi petre­cut atât de mult timp cu mine. Joaca însemna mai ales să ies afară și să mă ală­tur copi­ilor. La școală mă duceam sin­gur, pe jos ori cu auto­buzul, fără nici un adult care să-mi poarte de grijă. Lecți­ile le făceam sin­gur, căci ai mei erau la ser­vi­ciu, n‑aveau timp de com­puner­ile și exer­ciți­ile mele decât atunci când mă duceam să cer aju­torul. Cred că mai bine de trei sfer­turi din copilărie și ado­lescență le-am petre­cut într‑o stare de cvasi-autonomie — părinții erau tot tim­pul acolo, dar viața noas­tră, a copi­ilor, nu era atât de ameste­cată cu a adulților.

Azi e taman pe dos, ori cel puțin așa mi se pare. Părinții se insin­uează în aproape fiecare clipă a vieții copi­ilor, îi mon­i­tor­izează per­ma­nent și le poartă grija pen­tru fiecare amă­nunt. Așa e bine, așa e firesc, spun ei dacă îi întrebi. Eu însă mă întreb dacă această invazie a părinților nu cumva are și alte efecte. Zilele tre­cute un tip sărit binișor de 20 de ani își fotografia cu tele­fonul pantofii cei noi din picioare pen­tru că maică-sa, aflată la foarte mulți kilo­metri depărtare, era curioasă să vadă cum arată — nici acum nu pri­cep de unde era la curent cu aseme­nea amă­nunte din viața fiu­lui, poate că primește un raport detal­iat în fiecare zi. Știu o gră­madă de băieți tineri și foarte inteligenți care sunt com­plet hand­i­ca­pați când vine vorba de lucrurile uzuale ale vieții de adult: spălat și căl­cat haine, curățe­nie, gătit. Mulți din­tre ei se agață de prima fată care acceptă să preia rolul de bonă și să le poarte în con­tin­uare de grijă așa cum o făcea mama. Nici fetele nu stau mai bine — noroc că azi e la modă să te pre­ocupe cari­era și să găsești această scuză facilă pen­tru lipsa unor ele­mentare îndemânări prac­tice care țin de înte­meierea unei familii.

Se vor­bește ade­sea despre gen­er­ați­ile cu cheia la gât ca despre niște vre­muri idil­ice când nu erau com­put­ere și jocurile însem­nau să fii împre­ună cu pri­etenii, în lumea reală. Dar poate că atunci se întâm­pla ceva și mai impor­tant, ceva ce tre­cem prea ușor cu ved­erea: învățai să des­curci sin­gur. Căci joaca din spatele blocu­lui și miuța de pe maidan nu se petre­ceau doar cu pri­eteni, ci și cu alți copii necunoscuți și nu toți îți erau pri­eteni. Mai era și câte o cafteală năs­cută din prea mari orgolii, când aflai cine-ți sunt cu ade­vărat pri­eteni și sar în apărarea ta. Aflai cum e să-ți înghiți mân­dria și cum să-ți iei picioarele la spinare când era cazul. Când făceai câte‑o prostie învățai să o rezolvi sin­gur, ca să nu mai afle părinții despre isprava ta. Învățai că viața nu e o croazieră de plăceri nes­fârșite în care să-ți răs­feți ego-ul, încon­ju­rat de oameni care te pro­te­jează non-stop, ci o junglă intere­santă, dar per­icu­loasă, în care tre­buia să știi să-ți porți sin­gur de grijă. Și că e min­unat să ai pe cineva căruia să‑i pese de tine, dar că mai întâi de toate tre­buie să știi să stai pe picioarele tale.

Mi se pare că gen­er­ați­ile de azi sunt mult prea depen­dente de cineva care să le poarte per­ma­nent de grijă. Ba mai mult, îmi pare că au dez­voltat un soi de per­cepție eronată despre lume, cauzată de prea îndelun­gata com­panie a lui mami, tati și buni. Mulți din­tre ei se așteaptă ca viața lor să aibă ace­lași curs, ca lumea din jur să fie tol­er­antă cu toate mof­turile lor, să aibă îngă­duință pen­tru toate caprici­ile pe care le au. Și, încet-încet, ajung să fie con­vinși că cei din jur au doar ros­tul de a le face pe plac. Iar dacă nu e așa, e o dramă. Inclu­siv relați­ile de cuplu par a se baza pe acest prin­cipiu — ea sau el nu mai sunt un partener, ci un suro­gat de mami sau tati. Pen­tru care dezvolți obsesii nesănă­toase.

Să te mai miri că, atunci când o ast­fel de bizară depen­dență — care trece drept iubire — se destramă, e o ade­vărată dramă? Și că ea e beată pen­tru că doar așa poate uita?


Comentează pe Facebook...


Comentează pe blog...

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.


  1. Iulian Romeo Burueana

    totul este foarte ade­varat ! ingri­jo­ra­tor chiar,,,dar ce am putea face?

  2. Bogdan

    Peste 50 de ani o sa se mire lumea, "ba, astia mici stau prea mult cu casca aia de real­i­tate vir­tu­ala pe cap, pe vre­mea noas­tra stateam pe FB si What­sapp cu pri­etenii, astia acum au pri­eteni imag­i­nari".
    Evoluam 🙂 Cred ca cei care-si lasa copii hai­hui pe strada sunt con­siderati deza­xati in zilele astea:))

  3. Vasile Dragos

Abonează-te...

Trimite-mi articolele noi la: 

Am înțeles termenii și condițiile în care sunt utilizate datele mele.

Meniu