Îmi amintesc că pe vremea când eram copil, acum foarte mulți ani în urmă, atât de mulți că nici nu vreau să spun câți, îmi plăcea destul de mult cașcavalul Penteleu. Și cum denumirea lui era străină de universul urban al copilăriei mele, am întrebat‑o pe mama ce e Penteleu. Maică-mea, prinsă cu oarece treburi ale casei, mi‑a răspuns scurt că e un munte unde sunt pășuni pe care le pasc niște oi și vaci, iar din laptele lor se face cașcaval. Probabil că atunci am rămas gânditor, privind prin ferestrele apartamentului nostru, imaginându-mi un munte îndepărtat și plin de turme de oi și vaci, unde ciobanii trebăluiesc de dimineață până seara ca să facă roțile de cașcaval care ajung apoi la alimentara noastră. Pentru că, băgasem eu de seamă, roțile de cașcaval Penteleu nu lipseau niciodată pe vremea aceea din alimentara de la colț, ba chiar de la nici o alimentară prin care întâmplător mai intrasem. Era pe la începutul anilor ’70.
După ce au trecut niște ani și am devenit ceva mai cunoscător într-ale geografiei patriei, știam să pun degetul pe hartă pe munții Penteleu. Misteriosul tărâm era identificat, dar roțile de cașcaval dispăruseră din alimentară. Înțelesesem deja că Penteleu e un sortiment de cașcaval și că nu toată cantitatea se produce acolo, dar eram totuși impresionat de priceperea ciobanilor buzoieni și vrânceni care imaginaseră o rețetă ce devenise apoi celebră și, iată, rară la vedere. Și poate că, mă gândeam uneori, prin locurile astea se petrecuse drama ciobanului din Miorița, căci locul era propice pentru ca baciul ungurean și cu cel muntean să se întâlnească și să se sfătuiască ca să mi‑l omoare la apus de soare pe cel moldovean. Așa că m‑am gândit ca într‑o zi o să merg să văd și eu locurile alea.
După ’90, diverse conjuncturi m‑au adus de câteva ori de‑a lungul anilor prin preajma munților Penteleu, ba chiar cutreierasem cândva o margine a lor, însă vârful cel mai însemnat nu‑l atinsesem niciodată. Curiozitatea a rămas întotdeauna aceeași, mai ales pentru că îi zărisem silueta de la distanță, când urcasem Siriul și Ciucașul. Așa că nu vă veți mira dacă am să vă spun că de curând am hotărât că a venit vremea să urc muntele cașcavalului. Zis și făcut.
Împreună cu prietenul meu Dan, că doar doi ne-am adunat pentru tura asta, am luat‑o la deal într‑o sâmbătă dimineață, după ce am ajuns cu mașina până pe valea Bâsca Mare, la confluența văii Milei, chiar unde se încheie traseul triunghi albastru. La vreo două sute de metri mai la deal pornește spre dreapta banda roșie care urcă spre vârful Penteleu — e nevoie de un pic de atenție ca să nu ratați începutul traseului. Poteca apucă abrupt în sus și este de fapt potecă doar pe puține porțiuni. În rest traseul urmează drumul forestier care ajunge până la stația meteo. Vestea proastă pentru noi a fost că ploile din ultima vreme combinate cu o activitate intensă de exploatare de lemn transformaseră cea mai mare parte a drumului într-un patinoar cu noroi, deloc îmbietor la mers. N‑am avut încotro, a trebuit să glisăm grațios în sus și să consumăm probabil vreo 20–30% mai multă energie — caznele s‑au sfârșit după ce am trecut de stâna Cernatu și am ieșit în golul pășunilor. Nemaifiind lemn de exploatat, drumul era mult mai prietenos, plus că se putea merge pe marginea lui, prin iarbă.
Aveam să aflăm că greul încă nu trecuse, căci până acolo abia urcasem puțin mai mult de jumătate din altitudine. După o gustare sumară și un pic de odihnă, am pornit mai departe spre stația meteo care deja se zărea pe o muchie de munte. Panta s‑a asprit, urcând susținut. La stația meteo am aflat că apă încă nu au pentru că aducțiunea care vine de sub vârf era încă înghețată pe sub pământ — aveau doar o fântână săpată pe lângă stație, dar din expresia feței meteorologului cu care am vorbit părea că e mai bine să ne bazăm pe rezervele noastre proprii. Așa că am dat înainte încă puțin și binemeritatul vârf a fost în sfârșit atins.
Priveliștea de pe muntele de cașcaval e minunată. Nu are spectaculozitatea munților stâncoși, ca atunci când vezi Piatra Craiului de pe Păpușa, dar panorama munților care se unduiesc la nesfârșit în jurul tău merită admirată. Către sud și vest se văd Siriul și Ciucașul, iar undeva în depărtare se ghicește Piatra Mare. Către nord și nord est, peste creasta prelungă a Penteleului, se întind munții Vrancei cu păduri nesfârșite și sălbatice — de altfel zona asta este plină de avertismente referitoare la urși, fiind unul dintre locurile unde oamenii ajung mai rar și mai puțini, iar bietele vietăți au și ele parte de niscai liniște. Ca dovadă, nu ne-am întâlnit cu nici un suflet de om pe tot traseul, cu excepția meteorologului de la stație și a câtorva ciobani la stâna Cernatu.
Am vrut să coborâm pe alt traseu, pe triunghiul albastru de pe valea Milei, dar nu prea era clar pe unde s‑o luăm. Meteorologul ne spusese că trebuie să coborâm în valea de după culmea Viforâta, următoarea după Penteleu spre sud-est, cea care desparte valea Cernatu și Milea, așa că ne-am zis că dacă mergem pe culmea ei vom găsi un loc de coborâre spre vale. N‑a prea fost așa și după vârful Viforâta am schimbat planurile: hai să coborâm înapoi în valea Cernatu și ne întoarcem pe unde am venit. O potecă părea să ne ducă exact unde vroiam. Numai că la coborâre poteca a devenit hățaș, hățașul a devenit o urmă, urma a dispărut ușurel și ne-am trezit la marginea unei păduri de molid tânăr, cam la 20–30 de ani. Dacă știți cum arată o astfel de pădure, ca o perie de sârmă de cinci metri înălțime, veți înțelege de ce ne-am schimbat iarăși planurile și am hotărât să ne întoarcem să căutăm triunghiul albastru.
N‑a fost chiar greu pentru că mergând în sus pe culmea Viforâta am zărit pe un versant din fața noastră ceva alb și strălucitor în soare care s‑a dovedit a fi un stâlp indicator. Apropiindu-ne, cale de vreun kilometru, am găsit și marcajul și totul a devenit mult mai simplu. Doar pentru moment, pentru că nu după mult drum semnele au dispărut din nou, traseul o lua spre dreapta și trebuia multă atenție ca să nu rătăcești drumul. Există o porțiune în golul Miclăuș unde chiar nu e pe ce să pui marcaj, nici urmă de piatră, iar molizii rari au până în zece ani — acolo mergi după intuiție aproape un kilometru printr-un fel de pășune împădurită. Apoi pădurea revine și o dată cu ea și marcajul.
Traseul pe valea Milei e atât de puțin bătut încât poteca aproape că nici nu se observă prin unele locuri unde vegetația e mai insistentă. Din șaua Căprioarei, la coborâre, sunt porțiuni destul de dese unde te întrebi pe unde să continui, iar marcajul — refăcut de curând, nu‑i vorbă — nu e chiar pus după regulile artei și te mai păcălește ca direcție de mers. Dar, cu un pic de atenție și de experiență, se coboară până în poiana Fundu Milei, de unde lucrurile sunt mult mai clare și simple.
Am mărșăluit binișor până jos, nu e chiar scurtă coborârea, însă vremea bună și plăcerea reușitei au făcut drumul agreabil. O dilemă a rămas, totuși, nerezolvată: chiar nici o roată de cașcaval să nu fie pe tot muntele ăsta? 🙂
1:06
Frumos! Imi ploua in gura si dupa cascaval si dupa munte!