/ Dobrogea / România

Asta e a doua es­ca­padă bi­ci­clistă în deltă, prima s‑a în­tâm­plat anul tre­cut în mai și a fost tare in­te­re­santă, deși din ca­uza ap­ti­tu­di­ni­lor mele de me­ca­nic de bi­ci­clete ama­tor mi-am creat atunci o gră­madă de bă­tăi de cap — pri­e­te­nii știu de ce. Era, deci, ca­zul să îmi iau re­vanșa și să gust mai bine plă­ce­rea pe­da­la­tu­lui în soa­rele del­tei. Așa că am dat sfoară în țară și am stâr­nit încă cinci pri­e­teni ca să pur­ce­dem pe pe­dale și șei în ex­plo­ra­rea dru­mu­ri­lor din lun­gul bra­țu­lui Chi­lia. Pla­nul era des­tul de clar și de sim­plu: tre­cere cu ba­cul de la Tul­cea la Tu­dor Vla­di­mi­rescu, apoi apu­căm pe dru­mul spre Par­dina și Chi­lia Ve­che, ne prinde din urmă pa­sa­ge­rul de la Tul­cea (care pleca la prânz, în timp ce noi am ple­cat de di­mi­neață) și cu el ajun­gem la Pe­ri­prava. Zis și fă­cut.

Ple­ca­rea din Tul­cea

Dru­mul de la Tu­dor Vla­di­mi­rescu spre Chi­lia Ve­che s‑a do­ve­dit a fi mult mai bun de­cât mi-aș fi în­chi­puit. Nu e as­falt, de­si­gur, dar e un ma­ca­dam des­tul de ci­vi­li­zat, cu gropi ici și colo, însă prac­ti­ca­bil cu orice ma­șină. Drept pen­tru care ne-am în­tâl­nit des­tul de des cu ma­șini ale lo­cal­ni­ci­lor care vân­tu­rau pra­ful dru­mu­lui în slăvi, aju­tându-ne să sim­țim gus­tul del­tei la pro­priu. Mai în­tâi dru­mul merge pe lângă bra­țul Sfântu Ghe­or­ghe, pe care se află și ora­șul Tul­cea, dar, îna­in­tând spre nord și în amonte, un­deva în stânga se ajunge la bi­fur­ca­ția Du­nă­rii de unde se des­prinde bra­țul Chi­lia — chiar acolo e lo­ca­li­ta­tea Pă­tlă­geanca, pe care n‑am zărit‑o de pe dru­mul nos­tru, as­cunsă de ză­voa­iele de plop. Noi doar ne-am re­gă­sit cu bra­țul Chi­lia nițel mai la nord și am con­ti­nuat în com­pa­nia lui dru­mul spre Par­dina.

Că­tre Cea­tal­chioi

Până la Par­dina, am tre­cut prin Cea­tal­chioi, un sat lung, des­fă­șu­rat în lun­gul Du­nă­rii, cu case li­po­ve­nești și vreo două cafe-bar-uri ru­rale, im­pro­vi­zate în niște curți aflate chiar la ulița prin­ci­pală. La ie­și­rea din sat mor­mane de uti­laje ru­gi­nite amin­teau de vre­mea când pe-acolo du­duia eco­no­mia so­ci­a­listă mul­ti­la­te­ral-dezvol­tată. Sunt si­gur că pe vre­mea res­pec­tivă era oa­re­care ani­ma­ție prin sa­tele as­tea, iar do­vada e chiar di­gul lung și înalt pe care se află dru­mul, ri­di­cat de co­mu­niști, care vro­iau ca delta să de­vină te­ren agri­col. Eco­no­mic, ideea nu era proastă, sunt si­gur. Eco­lo­gic, era însă un dez­as­tru. Dar cui îi păsa atunci de eco­lo­gie?

Pa­uză de dude ne­gre

Dru­mul a con­ti­nuat spre Pla­uru, un cătun pe care nici nu l‑am ză­rit prea bine — dru­mul face o curbă bruscă spre dreapta chiar în drep­tul unor ca­nale cu niște de­bar­ca­dere ru­gi­nite, pro­ba­bil că mai în­colo, din­colo de ză­vo­iul de plop or fi și ca­sele. Noi am con­ti­nuat pe drum, de data asta spre sud-est, fă­când o voltă largă îna­inte de a ajunge la Par­dina. Pe un­deva pe drum am dat de niște duzi ne­gri cu poama coaptă și ne-am oprit pen­tru un mic fes­tin care ne‑a înn­e­grit de­ge­tele, din­ții și lim­bile. Ne-am des­păr­țit pen­tru o vreme de adă­pos­tul par­țial al lun­cii din buza apei și am pe­da­lat sub soa­rele in­tens.

Par­dina e așe­zată în stânga di­gu­lui, tre­buie să aban­do­nezi dru­mul ca să in­tri în sat. Cen­trul e for­mat dintr‑o gru­pare de blo­curi co­mu­niste, azi într‑o pa­ra­gină evi­dentă, dar încă lo­cu­ite. La par­te­rul unora am gă­sit câ­teva ma­ga­zine de unde am luat pâine, sa­lam, muș­tar și bere și ne-am os­pă­tat ca niște vred­nici dru­meți ce eram. În ju­rul nos­tru, sub um­bre­lu­țele cu brand-uri de bere, câ­țiva lo­cal­nici erau deja foarte în­ve­se­liți, deși abia era vre­mea prân­zu­lui. Unul din­tre ei s‑a le­gă­nat nițel pe pi­cioare, apoi s‑a suit într-un hârb de Da­cie și a ple­cat — el știe unde — semn că re­gu­lile de cir­cu­la­ție sunt op­țio­nale pe-acolo.

N‑am ză­bo­vit prea mult și am luat‑o mai de­parte pe dig. Dru­mul s‑a des­prins spre dreapta, în­de­păr­tându-se de bra­țul Du­nă­rii și a por­nit prin inima del­tei că­tre est. În de­păr­tare, nori ce­nu­șii cer­neau ploi peste lo­cul unde vro­iam să ajun­gem — ghi­ceam că ploaia turna peste Chi­lia Ve­che. Vân­tul a în­ce­put să bată tot mai tare din față și îna­in­ta­rea era mai gre­o­aie. Asta ne‑a cam su­b­mi­nat mo­ra­lul, mai ales că ne mai aș­tep­tau ki­lo­me­tri buni până la des­ti­na­ție, unde nu pu­team în­târ­zia: tre­buia să prin­dem pa­sa­ge­rul. Vânt din față și pro­mi­siu­nea unei ploi, două ches­tii care nu te prea bu­cură când ești pe bi­ci­cletă. Am fost to­tuși no­ro­coși, cumva no­rii s‑au răsfi­rat îna­in­tea noas­tră și ne-au ier­tat. Doar cu vân­tul a mai tre­buit să lup­tăm o vreme.

Dar nu ne-am lă­sat, ne-am mai în­cu­ra­jat re­ci­proc și ne-am aș­tep­tat ca să nu ne în­de­păr­tăm prea mult unii de al­ții. După mult strâns din dinți și pa­uze mai dese, am ajuns la un pod peste un ca­nal unde dru­mul fă­cea o curbă bruscă spre stânga și con­ti­nua spre nord, că­tre Chi­lia Ve­che. De acolo nu mai era de­parte, câ­țiva ki­lo­me­tri. Ne-am oprit la al doi­lea con­trol al po­li­ției de fron­ti­eră — mai fu­sese unul îna­inte de Cea­tal­chioi — și am scos din nou bu­le­ti­nele. Dacă vă du­ceți pe-acolo să nu ui­tați să le lu­ați cu voi, e im­por­tant să vă iden­ti­fi­cați. Po­li­țiș­tii ne-au zis că nu e ca­zul să ne în­gri­jo­răm, căci pa­sa­ge­rul va ajunge după ora 17. Era abia pa­tru după-ami­aza. Am pe­da­lat deci re­la­xați prin sat, am gă­sit de­bar­ca­de­rul și am avut chiar timp de o bere și-un co­vrig, ba chiar am dat și te­le­fon să ne re­zer­văm loc la Pe­ri­prava la o pen­siune.

“Por­tul” Chi­lia Ve­che

Pa­sa­ge­rul a ză­bo­vit mult la Chi­lia Ve­che, s‑au des­căr­cat mul­țime de măr­furi, su­curi, bere și tot fe­lul de alte ches­tii. Agi­ta­ția mare pre­ceda pro­ba­bil ale­ge­rile lo­cale ce ur­mau în doar două zile. Până la Pe­ri­prava am fă­cut mai pu­țin de o oră, iar acolo ne aș­tepta pe mal ga­zda noas­tră, cu care vor­bi­sem la te­le­fon. După un duș și o cină cu mult pește, așa cum se cu­ve­nea, som­nul nu s‑a lă­sat mult aș­tep­tat.

A doua zi ne‑a în­tâm­pi­nat cu un soare ve­sel și cu poftă de pe­da­lat. Am por­nit spre sud, că­tre Sulina, pe lângă la­cul Ne­bunu, dar cu­rând am dat de greu, căci du­nele de ni­sip din zona aceea ne-au si­lit de mai multe ori să des­că­le­căm și să îm­pin­gem bi­ci­cle­tele. O vreme am mers printr‑o pă­dure — la adă­pos­tul ei ni­si­pul era umed și pu­team îna­inta mai ușor. Plo­ile pe care le vă­zu­sem cu o zi îna­inte în de­păr­tare lă­sa­seră multă apă. Cu­rând am ajuns în lun­gul re­zer­va­ției Le­tea, cu pă­du­rile și caii săl­ba­tici, în­con­ju­rată de gar­duri de sârmă. Dru­mul mer­gea în pa­ra­lel și am ajuns într‑o por­țiune inun­dată, unde a tre­buit să ne schim­băm în­căl­ță­min­tea cu ceva mai adec­vat me­diu­lui “am­fi­biu”.

Pe lângă pă­du­rea Le­tea

Și uite așa, ba prin apă, ba pe drum mai us­cat, am răz­bă­tut până la C.A. Ro­setti, un sat din deltă mai ati­pic, căci apa se gă­sește la mi­nim 4 ki­lo­me­tri de așe­zare. Am fă­cut un po­pas în­de­lung, timp ca trei din­tre noi să meargă până în Le­tea, iar cei­lalți trei am tras un pui de somn la um­bra unor co­paci, în fața ma­ga­zi­nu­lui să­tesc, după ce ne-am os­pă­tat îm­pre­ună cu un că­țel de pri­pas cu câr­nați, pâine și ro­șii. Mă rog, că­țe­lul n‑a prea apre­ciat pâi­nea și ro­și­ile. 🙂

Re­u­niți după vreun ceas, am pur­ces spre Sulina. Ni­mic de spus des­pre por­țiu­nea asta de drum, poate doar sa amin­tesc de căt­u­nul Car­don care are un far­mec al lui aparte, cu mi­cile sale ca­nale ce duc până în bra­țul Sulina — e a doua oară când îl văd și mi s‑a în­tă­rit con­vin­ge­rea că aș sta vreo câ­teva zile acolo, rupt de lume, cu o barcă și‑o un­diță, să îmi odih­nesc gân­du­rile prin stu­ful băl­ții du­nă­rene.

Plaja Sulina

Aju­nși la Sulina, după ce am tre­cut bra­țul cu barca, ne-am ca­zat la ace­eași pen­siune ca și anul tre­cut — ne sim­ți­sem bine la pen­siu­nea Pluto pe care nu ezit să v‑o re­co­mand: cu­rat și su­fi­cient de con­for­ta­bil. Am dat o tură pe plajă și ne-am bă­lă­cit în apa mă­rii (unii mai mult, al­ții doar așa, de formă) și apoi ne-am în­fi­in­țat la res­ta­u­ran­tul Ma­rea Nea­gră, cu­nos­cut ce­lor ce au tre­cut prin Sulina pen­tru o bu­că­tă­rie pes­că­rească foarte bună. Sto­rcea­gul e, clar, me­mo­ra­bil.

A doua zi pa­sa­ge­rul de Tul­cea ne‑a în­tors la ur­ba­nism. Și, ca și data tre­cută, din­colo de du­re­rile pe­da­la­tu­lui, dar mai ales cele pro­vo­cate de sta­tul în șaua bi­ci­cle­tei (să nu in­trăm în de­ta­lii ana­to­mice 🙂 ), am sim­țit un re­gret că plec din deltă. E ceva ce te far­mecă în lo­cu­rile alea, poate sen­ti­men­tul că ești într‑o na­tură prea pu­țin al­te­rată de oa­meni, poate un sen­ti­ment la­cus­tru, ve­nit din vre­muri când tră­iam mai aproape de apă. Eu unul, fără să vă pot spune de ce, simt în egală mă­sură o atrac­ție și o teamă de apele mari — un­deva, în un­dele lor îmi pare că în­tot­dea­una gă­sesc bo­gă­ție de viață și pri­mej­dii de moarte.

Asta‑i po­ves­tea ce­lei de‑a doua dru­me­ții prin deltă sau, mai bine zis, asta e ceea tim­pul mi‑a lă­sat în minte des­pre ea. Res­tul e în fo­to­gra­fii.


Comentează pe Facebook...


Lasă un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.


Abonează-te...

Trimite-mi articolele noi la: 

Am înțeles termenii și condițiile în care sunt utilizate datele mele.