Partir c’est mourir un peu
C’est mourir à ce qu’on aime
On laisse un peu de soi-même
En toute heure et dans tout lieu
Între întâia venire şi ultima noastră plecare e un lung şir de alte (re)veniri şi plecări. Unele le ticluim, altele ni le dă soarta (spuneţi‑i hazard dacă vă place mai bine). Unele ne înalţă, altele ne scufundă. Uneori venind plecăm de fapt. Asemenea, plecând ne întoarcem. Nu‑i chip să desluşim acest şir de pulsaţii, deşi punem multă strădanie uneori în această dorinţă de cunoaştere. Eu cred, după mai mulţi ani de astfel de întrebări, că nu destinaţia e cea care contează, ci călătoria. De aceea nu mă mai întreb dacă (re)vin sau plec – încerc să mă bucur simplu de privilegiul de a fi călător.
Îmi amintesc de o replică din Balanţa lui Băieşu – un preot îi spune lui Mitică, întrebat fiind despre rostul său în viaţă, că el nu s‑a născut pentru a‑i fi lui de folos sau altcuiva. La fel nici eu nu cred în existenţa unor semnificaţii practice ale (re)venirilor şi plecărilor noastre de‑a lungul vieţii – mai degrabă aş cădea de acord că suntem parte a unei mişcări browniene şi că e mare minune atunci când dăm un sens cu adevărat important călătoriei noastre. Îmi pare că puţini sunt cei a căror trecere a contat, la scara umanităţii.
Mai curând mi se pare importantă întrebarea dacă de‑a lungul acestei călătorii, pierzându-ne de cei care eram la început, ne mai regăsim vreodată pe noi înşine, cei originari, în alcătuirea noastră autentică cu care am plecat la drum. Şi dacă ni se pare că da, care sunt semnele că ne-am suprapus perfect peste umbra noastră anterioară? Ca să te regăseşti, trebuie mai întâi să te pierzi. Asta nu‑i greu, în anii din urmă aş zice că e peste măsură de simplu – atât de simplu că alunecarea nici n‑o simţi. Într‑o bună zi îţi pune cineva o întrebare al cărei răspuns ar trebui să se afle în eul tău statornic, cel de care nicicând nu te-ai fi despărţit de bunăvoie; scotocind după acel răspuns pe care ştii sigur că e acolo — l‑ai pus bine chiar cu mâna ta — constaţi cu spaimă că a dispărut cu tot cu sertarul în care stătea şi nu‑i chip să‑l mai găseşti. Aşa afli că te-ai pierdut. Aşa ştii că ai plecat din tine. De bună seamă unii nu află niciodată, pentru că îşi pun puţine întrebări…
Mai departe e o chestiune de opţiuni. Şi de tărie de caracter. Eşti la o răscruce unde trebuie să alegi. Poţi să-ţi renegi propriul eu, cel pierdut, să‑l declari nul şi să-ţi bricolezi unul nou. Unii vor spune că „ai uitat de unde ai plecat”, dar adevărata pierdere vine din absenţa reperelor: nu vei mai ştii nicicând cât de departe ai ajuns dacă mereu îţi distrugi jurnalul de bord, îţi demolezi pietrele kilometrice. Poţi să te încăpăţânezi să te întorci la tine făcând cale întoarsă – primejdia rătăcirii definitive e mare, puţini s‑au întors victorioşi de pe acest drum al lepădării de trecut. Poate că îţi regăseşti punctul de plecare pe care îl căutai, dar nu vei mai desluşi niciodată ce a fost bun şi rău pentru că de toate te-ai dezis că să revii la vechile origini.
Eu cred că atunci când crezi că te-ai pierdut de tine şi vrei să te regăseşti trebuie să continui să mergi şi să ai încredere în tine. Trebuie să crezi că eul tău itinerant te va readuce în armonie cu eul statornic, ca o spirală în jurul unui ax, revenind mereu in aceleaşi coordonate, dar mereu cu o treaptă mai sus, rotorul şi statorul motorului tău lăuntric. Te vei regăsi atunci, poate nu în aceleaşi tipare, aşa cum ai fi crezut, ci amplificat, îmbogăţit de călătorie şi dornic de mai mult. Oriunde vei decide să mergi va fi în egală măsură o plecare şi o revenire – dar mai presus de toate vei şti că ai lăsat câte puţin din tine în urmă şi ai pus în sufletul tău câte puţin din cele ce le-ai atins.
Lasă un comentariu