Vă spuneam zilele trecute despre excepție — devenită ea însăși regulă la români — și despre modalitatea curioasă în care noi înșine ne suntem victime și călăi. Excepția, ca antonim al regulii, ne este rareori prietenă și cel mai adesea dușman. Însă rareori facem această statistică simplă. În cultura românilor excepția este ceva de la sine înțeles, un fapt natural de care ai tot dreptul să te folosești atunci când îți face trebuință, dar de care poți să te plângi atunci când devine un incovenient peste care nu ai cum să treci. Iată două povestiri desprinse din realitate.
Antreprenorul
Dumnealui are treabă în oraș, dimineață, la ceasul când mai toată lumea merge la servici. E aglomerat, dar nu‑i nimic, dumnealui nu‑i pasă — e om de afaceri prosper după cum îl arată Lexus-ul alb, 4x4. Și l‑a cumpărat nu de multă vreme, după ce a vândut un automobil mai mic, care nu mai putea să‑i scoată în evidență imaginea succesului personal. De la înălțimea volanului îmbrăcat în piele, vede oamenii mai mici și mai neînsemnați, așa cum de fapt și sunt prin comparație cu el. Mda, nu chiar tot ce a făcut ca să devină atât de prosper a fost corect din punct de vedere legal (dacă se gândește mai bine, nici acum nu‑s toate afacerile sale în regulă), dar în țara asta plină de hoți — în frunte cu guvernanții — dacă ești corect ești luat de prost și mori de foame. Și el n‑are de gând să fie considerat prost. Nici nu poți să supraviețuiești altfel: uite cum procedează statul, schimbă legile după bunul plac și după interesele partidelor aflate la putere, mărește taxele, nu aplică legile, lua-i-ar dracu’ de nenorociți, că se și enervează când își aduce aminte cum nu se respectă nimic în țara asta.
Aflat în mijlocul unor reflecții aproape filozofice, dumnealui își amintește că viața are și componente mai prozaice. O anumită necesitate fiziologică îl presează tot mai insistent. Se gândește o clipă la posibilele soluții din proximitatea sa. Nici una. În orașul ăsta nu ai nici măcar o toaletă civilizată — conchide dumnealui. Necesitatea e tot mai insistentă. Ar putea să caute un restaurant care are o toaletă… dar, stai! uite un parc.. perfect… are un gard viu înalt spre trotuarul larg. Dumnealui parchează pe trotuar, lângă gardul viu. Coboară plin de siguranță din mașină, aruncă două-trei priviri de jur-împrejur, apoi se strecoară între mașină și gardul viu. Aaaaa, ce ușurare! Și, cum ziceam — continuă dumnealui imaginarul dialog din mintea sa — în țara asta nu există pic de respect pentru lege!
Domnișoara de la vânzări
Vine în fiecare dimineață la servici cu mașina — nu e foarte rapid pentru că traficul e aglomerat când te îndrepți către nord dinspre cartierele comuniste ale orașului. I‑ar fi mai simplu să ia metroul, dacă se gândește puțin, da’ nu‑i prea vine să se îmbulzească cu toți nespălații — pe bune, de ce nu s‑or spăla oamenii ăștia, e chiar așa greu să ai un pic de bun simț? Ultima dată când a luat metroul a călcat prost la coborâre și și‑a rupt tocul, exact în dimineața aia când trebuia să meargă la cel mai important client. O apucă nervii doar când își amintește faza — un idiot rămas în metrou râdea ca un bou ce era, iar ea își ținea tocul în mână pe peron și se gândea cum are să mai ajungă să semneze contractul de vânzare. Pentru că de ea depinde firma. Mă rog, nu toată firma, dar dacă lucrează la sales — se cheamă că e account manager — poți spune că și de ea depind veniturile firmei.
Noroc că are experiență. La firma dinainte era o viață mult mai dură. Tot la vânzări lucra, undeva într‑o firmă de apartament din Berceni, dar clienții erau tot felul de bădărani, unii o priveau libidinos și îi băteau tot felul de aprop0-uri și nu putea să‑i repeadă pentru că trebuia să le vândă porcăriile alea chinezești cu etichete made in Germany. Până la urmă a învățat să‑i strunească: o fustă mai scurtă la semnarea contractului, niște aluzii cu tentă sexuală, câteva zâmbete cu subînțeles și contractul era semnat. După aia nici nu‑l mai vizita pe dobitoc — zău, sunt unii, chiar mulți, care nu au bunul simț să se comporte civilizat în relațiile de afaceri. N‑ai încotro și trebuie să‑i manipulezi. Oricum, bărbații ăștia… Noroc cu femeile!
Acum e mult mai bine. Alți clienți, altă atmosferă. Țînută office, maniere de multinațională. Nu‑i vorbă, ea le merită pe deplin. E drăguță, e deșteaptă (altfel n‑ar fi ajuns la firma asta, nu? bine… a mistificat nițel CV-ul la angajare, dar ea știe să vândă, chiar dacă n‑are cursuri de specialitate), e apreciată de șef (nu e însurat și e chiar drăguț… mă rog, nu foarte, dar are o mulțime de bani, până la urmă un bărbat nu trebuie să fie frumos, deși… nu strică să fie și drăguț…). Are mașină de servici — e cam mare pentru ea, greu la parcat, dar n‑a vrut să fie mai prejos decât ceilalți, ce? ea e mai proastă? Uite c‑a ajuns la servici, a urcat la etajul 7, unde e sediul firmei… încă o zi de muncă în față… trebuie să termine căca prostia aia de contract, puaaah! Dar se știe, nimic nu pornește dimineața până nu își bea cafeaua cu o țigară.
A ieșit pe casa scărilor să fumeze. Ar fi trebuit să coboare și să iasă din clădire — a venit mai demult o toantă de la administrația clădirii să le spună că în spațiile publice închise nu se fumează. Cică e o lege — da, auzise și ea, dar la câte legi nu se respectă în țara asta, tocmai aici și‑a găsit tanti aia să îi facă ei morală? A mai venit și o tipă de la etajul de deasupra, ba chiar de mai multe ori, i‑a ținut de fiecare dată câte o teorie despre respectarea legii — hai sictir, cine ești tu să-mi ții mie lecții! Cică pute toată casa scărilor a fum de țigară. O fi puțind, da’ nu fumează numai ea, toți colegii ei fac la fel. L‑a întrebat la un moment dat pe șefu’ cum e cu regula asta, dar el a dat din mână a lehamite — de fapt și el fumează tot acolo, așa că n‑o fi nebun să le interzică. Au înnebunit toți cu fumatul ăsta, nu mai poți fuma liniștit nicăieri.
* * *
În spațiul subiectiv al propriei conștiințe, balansul schizofrenic între condiția de victimă și călău e imperceptibil. Suntem la fel de noi înșine în ambele stări. Morala, bunul simț și datoria de a respecta legea se negociază în funcție de ipostaza din care le abordăm. În articolul 26 din Constituția României, la alineatul 2, scrie:
Persoana fizică are dreptul să dispună de ea însăși, dacă nu încalcă drepturile și libertățile altora, ordinea publică sau bunele moravuri.
Lasă un comentariu