Citeam articolul lui Vlad Petreanu despre dispariția presei în format tipărit și mă gândeam la multiplele implicații pe care le sugerează. M‑am întors cu gândul la anii ’90, când după revoluție am avut pentru prima dată ziare care publicau altceva decât magistralele cuvântări ale știm-noi-cine. Mi s‑a părut atunci că presa e o minune și credeam până la ultima literă în sintagmele care o desemnau drept a patra putere în stat, imaginându-mi că nimic rău sau nedrept nu se va mai putea întâmpla în România de vreme ce există ea. Îmi închipuiam anchete și reportaje și știri care vor dezvălui tuturor adevărul, ajutându-ne să înțelegem lumea în care trăim.
Apoi lucrurile au evoluat neașteptat. Ziariștii epocii comuniste, despre care eu știam destul de puțin pentru că nu mă prea interesa cine semnează articolele din Scânteia, au devenit noii ziariști ai tinerei democrații și s‑a născut o întreagă dispută — ale cărei ecouri le mai auzim și azi — despre îndreptățirea lor de a se adresa românilor. Au fost lansate acuzații și anchete despre colaborarea unora și altora dintre ei cu securitatea comunistă, s‑au născut războaie și vendete. Unele dintre ele mai persistă probabil și acum. În spatele acestor dispute deontologice a înflorit o a doua presă, secundară și profitabilă, a primelor tabloide: Infractorul, Prostituția, Bâzdâgania…
Când au apărut Expres, Zig-Zag, Academia Cațavencu, mi-am zis din nou că până la urmă vom avea o presă adevărată. Probabil și pentru că ziarele astea aveau vederi similare cu ale mele din punct de vedere politic. În spatele lor au început treptat să se constituie cartelurile de presă, conduse de sforarii României și treptat jurnalismul a dispărut — atât cât o fi fost — facând loc propagandei și manipulării. Rând pe rând aproape toate numele cunoscute din presă, de la care așteptam verticalitate sî profesionalism, au sucombat moral și deontologic pe coridoarele întortocheate ale tranziției de la România comunistă către cea consumatoristă. Presa s‑a tabloidizat și s‑a despărțit treptat de cititorul ei educat, care era capabil să o aprecieze, îndreptându-se spre stupidul superficial, dornic de senzațional și sex.
Mediul online e tot mai bogat în știri și informații. Dincolo de jurnalele care s‑au mutat în această zonă, există agregatorii de știri care au anticipat și accelerat dispariția presei tipărite. Nu e nici o mare minune să pui cap la cap niște rubrici pe care să le umpli în fiecare zi cu conținut din diverse alte ziare — costurile sunt mici, iar efectul a fost destul de mare. Când au înțeles ce li se întâmplă, ziarele au reacționat trecând și ele în acest mediu, dar era deja târziu. Cu bani tot mai puțini, au devenit ținta unor investitori specializați în tabloidizare și s‑au transformat radical. Lamentările sunt tardive. Ar fi trebuit să se gândească la valorile deontologice înainte de a se vinde unor patroni angajați politic și economic, înainte de a deveni dependenți de publicitatea unor companii private.
Și așa s‑au creat premizele întăririi fenomenului social media. Peste tot sunt bloguri și rețele sociale. N‑ai cont de Facebook, nu exiști. Dar cine sunt toți indivizii ăștia care apar pe online? Ce‑i mâna pe ei în luptă? Într-un mod implicit, Vlad Petreanu sugerează că toți acești producători de informații și comentarii nu sunt surse credibile pentru că — de cele mai multe ori — nu au resursele și cunoștințele necesare pentru a obține faptele și a formula o părere corectă. Eu nu cred în păreri corecte și incorecte. Cum nu cred că niște cursuri de jurnalism sunt garanția că formulezi opinii valide pe baza unor fapte. Toți citim realitatea în diverse chei, așa că de fiecare dată când facem afirmații ne exprimăm inevitabil subiectivismul. Oarecum amuzant, blogroll-ul lui Vlad include nume discutabile ale online-ului românesc, care nu au tocmai o imagine de sfințișori obiectivi.
De fapt întrebarea care plutește în aer este: este textul unui blog la fel de util și de valoros cum este articolul unui ziar? Poate anonimul fără studii să emită opinii și păreri care să fie comparabile valoric cu ale jurnalistului profesionalist? Eu cred că da. Talentul de a scrie, onestitatea de a spune exact ceea ce gândești și inteligența de a pricepe lumea în care trăim nu sunt apanajul exclusiv al unui grup profesional. Am găsit destule astfel de probe prin social-media românească.
Și dacă ar fi să‑i spun lui Vlad — pe care îl apreciez pentru calitatea articolelor sale de pe blogul personal, chiar dacă uneori opiniile noastre se despart — de ce dispare presa tipărită, i‑aș aminti că toți cititorii săi se așteptau ca ea să fie câinele de pază al democrației, nu o javră mahalagioacă.
Lasă un comentariu