Eram la sala de sport când am văzut un reportaj despre una din victimele accidentului de la Tulcea — un interlop de etnie romă din Teleorman. O domnișoară reporter se dădea de ceasul morții (sic!) să adauge dramatism și compasiune în relatarea ei de la locuința defunctului. Amploarea tragediei era subliniată de împrejurarea că și soția țiganului murise împreună cu el, victimă a aceluiași accident rutier. Dumnezeu să îi ierte pe ei și pe toți care s‑au prăpădit în nenorocirea asta, indiferent cine ar fi fost ei. M‑am gândit totuși că mediatizarea acestei persoane — chiar dacă împrejurarea e tragică și neobișnuită — nu e totuși o idee prea bună. Unii mai slabi de minte ar putea înțelege că, de vreme ce înmormântarea unui interlop țigan e prezentată la televizor și la fel e și cea a unui mare actor sau poet, ambele categorii de oameni sunt egal importante, aflându-se în elita societății românești.
Evident, nimeni dintre cei care solicitaseră reportajul sau cei ce‑l realizau nu credea așa ceva. Era doar senzaționalul, subliniat de casa decedatului — o copie fidelă a judecătoriei din Caracal, ridicată pentru a sfida instanța respectivă, care a fost singura ce a reușit să‑l condamne la închisoare, cu niște ani în urmă. Ca mulți alții din țara asta, individul avea o avere de câteva milioane de euro, pe care nu putea să o justifice nici prin îndeletnicirile sale oficiale, nici prin alte căi legale. Dar era senzațional și deci nu putea fi ratat din punct de vedere audiență: un țigan bogat, cu o casă copiată după o judecătorie, mort într-un accident auto împreună cu soția. Aur curat.
E imposibil să oprești astfel de știri. E imposibil să dai o lege care să interzică astfel de exploatări ieftine ale senzaționalului, pentru scopuri comerciale. Toată lumea ți-ar sări în cap afirmând că asta e cenzură, că libertatea de exprimare și de opinie e garantată. Dar că astfel de presă este toxică, asta va fi de acord majoritatea. Că ne tâmpește copiii, că intoxică judecata celor mai slabi de minte, că e o formă ieftină de a crea conținut media — cu toate astea vor fi de acord toate organismele gazetărești și toți sociologii onești. Mă întreb atunci ce trebuie făcut ca astfel de tâmpenii să nu se mai amplifice, ba chiar să scadă în frecvență?
De fapt câte feluri de presă avem în România? După clasificarea mea avem presa de informație, presa de comentariu și presa tip tabloid. Scot în afara discuției presa de specialitate, oricare ar fi ea — nu vorbesc de reviste tehnice sau specializate în anumite domenii. Problema noastră este că toate publicațiile media — fie ele scrise, fie video, fie audio — amestecă în proporții diferite aceste tipuri de comunicare, din dorința de a crea un mix de conținut pentru un spectru cât mai larg de audiență. Dar efectul secundar este confuzia pe care o seamănă în rândul cititorilor/spectatorilor: puse la un loc informația, comentariul și bârfa se întrepătrund într-un melanj indigest, din care nu mai poți distinge realul de imaginar, valoarea de non-valoare, esențialul de banal. Să nu mă înțelegeți greșit: nu am nimic împotriva comentariilor sau a bârfei. Am o problemă doar când devin principala preocupare a oamenilor sau, și mai rău, când sunt educați să bârfească și să comenteze într-una. Altminteri, gura lumii slobodă!
Comentariul este o modalitate foarte utilă de a dobândi informații suplimentare, dar este lovit de subiectivismul comentatorului, despre care trebuie să știm care îi sunt educația, cunoștințele în domeniul respectiv și interesele. Prea puțini sunt însă azi cei ce recunosc fățiș că sunt partizanii unui anumit curent de opinii sau că sunt atașați unor anumite interese economice care le influențează opiniile. Este salutară apariția unor publicații online de comentariu cum e Contributors, Critic atac sau In linie dreaptă — acolo lucrurile sunt pe față, explicite, comentatorii își asumă preferințele și convingerile proprii. În alte cazuri însă, comentariul este strecurat discret în informație și prezentat ca truism, inducând în eroare audiența.
Despre bârfa din tabloide nici nu mai trebuie să spun prea multe — toți vedem cum acest stil de relatare își face loc tot mai mult în presă. Ca exemplu, site-ul Realitatea TV — care era nu demult oarecum decent în conținut, deși evident partizan al unei anumite părți a baricadei politice — a devenit un amestec de știri și comentarii politice, bine asezonate cu relatări despre cum să arați mai tânără în 30 de minute sau pozele de pițipoancă ale Laurei Nu-Știu-cum. Barosso, președintele Consiliului Europei, transmite mesaje guvernului României chiar de lângă semnele lăsate de sarcină pe corpul Simonei Pătruleasa. Relu Fenechiu cere demisia lui Dobre de lângă pepenii unui individ care și‑a pierdut taraba din piață din nu știu ce motiv. Ghiveciul ăsta te împiedică să distingi adevărul de speculația personală, tragicul de ridicol, comicul de macabru.
Meditând la cele de mai sus, m‑am gândit la faptul că bârfa și comentariul sunt aproape un viciu pentru români, o obișnuință, iar dacă le‑o iei, s‑ar revolta. Dar pentru că sunt toxice, pot fi măcar descurajate. Și de aici am alunecat cu gândul spre analogia cu alte vicii permise: alcoolul, tutunul. Cum descurajăm consumul lor? Simplu: accize tot mai mari, anunțuri explicite despre potențialele lor efecte dăunătoare. N‑am putea face la fel și cu presa?
De pildă am putea impozita în mod diferit tipurile de presă pe care le-am enumerat mai sus. Un ziar sau o televiziune de informații este impozitată cu 16% cu condiția să nu aibă emisiuni de comentarii politice sau economice mai mult de 10% (e un exemplu, nu săriți cu argumente împotriva cifrelor). Alt ziar care dorește să facă mai mult comentarii este taxat cu 40%, presupunându-se că a disemina ideile politice sau economice unui individ sau grup este, până la urmă, o întreprindere ce urmărește niște interese. Iar cei ce introduc știri tip tabloid sunt taxați cu 80% din profit, indiferent de proporția în care există acest tip de conținut. În plus publicațiile cu conținut tip tabloid ar trebui obligate — ca pe pachetele de țigări — să scrie mare, explicit și permanent vizibil: “Bârfa dăunează grav sănătății mintale”.
Nu sunt naiv, știu că nu vom împiedica consumul de știri mondene, vor fi în continuare unii care vor vrea să știe ce tip de silicon și‑a pus nu-știu-care vedetă în țâțe și cu cine s‑a culcat vreun individ celebru, dar cel puțin am avertiza oficial asupra pericolelor ce‑i pândesc pe consumatorii de tabloide și i‑am descuraja pe cei ce vor să facă bani din astfel de conținut media. Iar regulile astea s‑ar aplica numai publicațiilor care realizează venituri din conținutul lor, fie că o fac prin prețul informației, fie prin atragerea de publicitate.
Nu știu dacă e ideea cea mai bună, dar mi se pare singurul fel în care am putea să limităm răspândirea superficialității, răutății și meschinăriilor din presa actuală, fără să ni se impute încălcarea libertății de exprimare și a dreptului la opinie. Poate că ar fi un pas spre crearea unor publicații făcute de jurnaliști adevărați, din specia aceea pe cale de dipariție pe care o întâlnim tot mai rar.
Lasă un comentariu