Împarte cu prietenii










Submit

Cum am cucerit o irlandeză

Pero­nul gării era încins de soa­rele amie­zii târ­zii, iar puțin mai încolo, între șinele de tren, iarba se ițea îndă­ră­t­nică prin cri­blura tera­sa­men­tu­lui, uscată de seceta înde­lungă, dar încă ver­ti­cală în mân­dria ei vege­tală. M-am uitat în stânga și în dreapta, încer­când să aflu unde e casa de bilete și am zărit ușa sim­plă din clă­di­rea gării, semn că înă­un­tru e ceea ce cău­tam. Ruc­sa­cul era greu, l-am lăsat să alu­nece pe mozai­cul holu­lui și m-am rugat în gând să fie cineva la ghi­șeul din col­țul încă­pe­rii. O doamnă cu un zâm­bet sim­plu și nedi­si­mu­lat mă pri­vea prin sti­cla casei de bilete.

"Cum ajung eu la Bucu­rești?" am spus zâm­bind. "Cu noi", mi-a răs­puns ea zâm­bind și mai larg decât mine. "Bine, bine, dar cu ce tren?" am insis­tat eu. "Păi peste două'jde minute aveți un inter­re­gio direct la Bucu­rești", mi-a cân­tat doamna cu un accent gra­se­iat. Nu putea fi nimic mai bine de atât — mă gân­di­sem deja cum am să aștept un per­so­nal în gara asta pră­pă­dită din Ucea și am să ajung în Bra­șov după cine știe cât timp, apoi voi lua un acce­le­rat către Bucu­rești și voi ajunge din­colo de mie­zul nop­ții acasă. Dintr-o dată dis­pă­ru­seră și per­so­na­luri și acce­le­rate, iar un magic inter­re­gio mă ducea direct acasă din locul ăsta pier­dut de lume. Părea un vis.

Am cum­pă­rat bile­tul și am ieșit îna­poi pe peron. Zilele petre­cute pe munte mă învă­ța­seră să fiu pre­vă­ză­tor, așa că m-am între­bat de unde voi avea apă pe drum. În dreapta gării, lângă un un mic păr­cu­leț și câteva bănci, era o fân­tână. Mi-am pre­gă­tit sti­cla de apă și m-am îndrep­tat către ea. Nu sunt străin de fân­tâni, am scos apă ade­sea cu cum­păna și cu lan­țul înfă­șu­rat pe tam­bu­rul de lemn, așa că am tras cu curaj de roată, pri­vind găleata care se scu­funda spre adânc. După puțin timp o sco­team plină de apă și am împie­di­cat roata ca să trag găleata afară.  Dar nu era nici o ușă spre fân­tână, care era împre­j­mu­ită de jur împre­ju­rul ghi­z­du­ri­lor de un gri­laj din lemn care nu părea să aibă vreun loc de acces. Am zărit apoi un fel de câr­lig așe­zat în așa fel încât să agațe ciu­tura care urca și să o răs­to­arne pen­tru ca apa să se verse într-un jgheab de pia­tră din care cur­gea apoi, printr-o țeavă, către exte­rior. Tre­buia doar să con­ti­nui să ridic încă puțin, pen­tru ca meca­nis­mul sim­plu să își facă treaba, aducându-mi apa neaș­tep­tat de rece și de proas­pătă. Cred că mai văzu­sem tipul ăsta de fân­tână, dar tre­cuse atât de mult timp că uita­sem de exis­tența lui.

Tre­nul a sosit la linia patru și a oprit pen­tru doar câteva clipe. Urca­sem cu ruc­sa­cul în spate în ulti­mul vagon din­tre cele trei care alcă­tu­iau întreaga gar­ni­tură și am cău­tat locul șap­te­zeci și patru. Era ocu­pat de un domn pen­sio­nar, cu o pălă­riuță de paie pe vâr­ful capu­lui, asu­dat și obo­sit de o pro­ba­bil prea lungă călă­to­rie, care s-a scu­zat și i-a făcut semn unui alt indi­vid — mai țără­nos — să îi eli­be­reze locul de vizavi. Țără­no­iul a ple­cat resem­nat — pro­ba­bil nu avea loc rezer­vat — nu îna­inte de a se asi­gura că baga­jele lui, niște pungi de plas­tic pline cu fel și fel de ches­tii, pot să rămână acolo. Am oftat obo­sit de dru­mul făcut din cre­asta Făgă­ra­șu­lui până la gara Ucea și m-am așe­zat.

În fața mea se găseau un cuplu de pen­sio­nari — dom­nul cu pălă­riuța de paie și o doamnă tru­peșă, soția lui pro­ba­bil, îmbră­cată ina­dec­vat în negru, transpi­rată și zâm­bi­toare. Lângă ei, spre fereas­tra com­par­ti­men­tu­lui, un tip mai tânăr, puțin peste trei­zeci de ani, dor­mea cu capul așe­zat pe braț, sprijinindu-se de măsuța din fața lui. Era curios că, deși aple­cat spre în față, sfo­răia cu un aplomb demn de o cauză mai bună. M-am amu­zat privindu-l — pro­ba­bil că soția lui nu era la fel de feri­cită de aceste per­for­manțe sonore. S-a tre­zit doar pen­tru o clipă, când țără­no­iul întreba dacă-și poate lăsa pla­sele, iar el a con­fir­mat scurt, scu­tu­rând din cap și întă­rind cu un accent arde­le­nesc: da' cum nu, lasă-le aici, că nu-i bai.

În dreapta mea, pe locul ală­tu­rat era o fetiță care dor­mea. Avea părul strâns în spate într-o coadă de cal și capul dat pe spate, cu gurița des­chisă, res­pi­rând adânc a somn și fremătându-și genele lungi ca și cum ar fi visat ceva. Era sedu­că­toare așa cum doar copiii pot fi, în ino­cența ges­tu­ri­lor lor necon­tro­late, când tru­pul se rela­xează în natu­ra­le­țea pos­tu­rii și lasă să răz­bată fires­cul ges­tu­lui ino­cent, necen­zu­rat. Am zâm­bit invo­lun­tar privind-o, a zâm­bit și doamna pen­sio­nară în negru și asta ne-a făcut soli­dari pen­tru o clipă, ca și cum am fi avut ceva în comun — dintr-o dată ea mi s-a părut mai puțin transpi­rată și mai sim­pa­tică prin sen­ti­men­tele ei materne. Curând avea să cobo­are, în gara Bra­șov și — pri­vind baga­jele pe care le împăr­țea cu dom­nul pen­sio­nar cu pălă­riuță de paie — părea să fie o mamă care merge la copiii ei, ducându-le bună­tă­țile pe care le râv­neau în copi­lă­rie.

Îna­inte de Bra­șov, cam pe la Cod­lea, fetița s-a tre­zit și a înce­put să-l strige pe cel din fața ei, în engleză. Daddy, wake up, plea­a­a­a­a­se­e­eee. Am fost sur­prins că vor­bea în engleză, mai ales că tatăl toc­mai dăduse alt­cuiva o replică într-o arde­le­nească sănă­toasă. Într-un final tatăl s-a tre­zit și, încet-încet, con­ver­sa­ția din­tre ei s-a înfi­ri­pat, lăsându-mă să mă întreb cine sunt. Fetița a înce­put să dese­neze ceva pe un caiet aflat pe masă, iar tatăl o pri­vea pe jumă­tate ador­mit, pe jumă­tate inte­re­sat. Am aflat că fuse­seră la buni­cii paterni, undeva lângă Sibiu, că fetița își dorea un cal care să fie al ei și să-l călă­rească atunci când vine în Româ­nia. M-a pri­vit la un moment dat, cu o fran­chețe extra­or­di­nară și m-a între­bat: do you under­stand English? Am răs­puns că da, I do. A zâm­bit și mi-a spus într-o limbă română corectă, dar ușor prea lite­rară că și ea poate vorbi româ­nește. Am răs­puns: that's good for you, încurajând-o să con­ti­nue în limba care părea să-i fie mai la îndemână.

Vroia un cal și eu i-am expli­cat că un cal nu e un obiect, că are nevoie de îngri­jire și dra­goste, că e mai mult decât un ani­mal, e un bun pri­e­ten pe care nu-l poți aban­dona în grija unui străin, pen­tru a-l reve­dea o dată pe an. M-a pri­vit intri­gată și apoi s-a întors spre tatăl ei: daddy, do hor­ses have a soul? Yes, I suppose they do — a răs­puns tatăl privindu-mă com­plice la lec­ția de res­pect față de ani­male pe care o ini­ția­sem. Fetița a tăcut o vreme apoi s-a întors brusc spre mine și mi-a spus: my name is Cris­tina. Hello Cris­tina, you have a beau­ti­ful name, am răs­puns. What's yours? a vrut să știe. Sorin. M-a pri­vit câteva clipe direct în ochi, ca și cum ar fi vrut să-mi cân­tă­rească sin­ce­ri­ta­tea și mă aștep­tam să-mi spună ceva, poate sur­prin­ză­tor. Pe tata îl cheamă Biggy, a mai adă­u­gat ea. Apoi n-a mai spus nimic. Am con­ti­nuat eu, povestindu-i des­pre gara regală Sinaia prin care tre­ceam, des­pre cas­te­lul Peleș pe care nu-l văzuse, des­pre Cru­cea Carai­ma­nu­lui, des­pre valea Pra­ho­vei… Mă pri­vea curi­oasă și mă întreba deta­lii pe care, din feri­cire, am știut să le explic.

Apoi a tăcut. Lucra ceva îndâr­jit pe caiet, nu vedeam ce, dar la un moment dat l-a între­bat pe Biggy dacă e nea­pă­rat să facă pro­bleme de mate­ma­tică. Tatăl a dat din cap că da, tre­buie. A con­ti­nuat să scrie ceva în caiet, eu nu vedeam ce, doar tatăl ei o corecta când și când, dojenind-o pen­tru nea­ten­ție. Era o cor­voadă care tre­buia împli­nită, știa și ea asta și se stră­duia să o ducă la bun sfâr­șit, doar că acest sfâr­șit părea să fie încă departe, mai departe decât limi­tele răb­dă­rii ei. A făcut o pauză înde­lungă și a pus o între­bare care mie mi s-a părut tul­bu­ră­toare: daddy, if I learn math, will I be happy?

După Plo­iești a hotă­rât că va desena ceva, dar nu știa ce. Mi-a cerut mie să-i dau un subiect și am întrebat-o de unde e. Dub­lin, mi-a zis. Păi atunci dese­nează ceva ce sim­bo­li­zează ora­șul Dub­lin, dar te rog să nu fie berea Guin­ness, am glu­mit eu. A zâm­bit, apoi s-a apu­cat de dese­nat ceva. S-a oprit la un moment dat și și-a între­bat tatăl, spionându-mă cu col­țul pri­vi­rii: do you think he knows about Molly? Biggy nu știa ce să răs­pundă — m-a pri­vit încur­cat, ca și cum ar fi vrut să-mi sufle ca la școală, cre­zând că sunt pier­dut. Am răs­puns cu glas sigur și poate puțin mân­dru: Molly Malone would be a very nice sub­ject, she rea­lly repre­sents Dub­lin. Cris­tina era uimită că auzi­sem de imnul Dub­li­nu­lui — you know the song? m-a între­bat, iar eu, în loc de răs­puns, am fre­do­nat o parte din refren: crying coc­k­les and mus­sels, alive, alive, oh.

Îna­inte de coborî la Bucu­rești, după ce îmi urca­sem în spate ruc­sa­cul, Cris­tina din Dub­lin m-a pri­vit cu ochii ei sin­ceri de copil și m-a îmbră­ți­șat pe neaș­tep­tate, spunându-mi: goo­d­bye Sorin, I hope that we will meet again. N-am știut cum să răs­pund alt­fel, mi-era teamă să nu-i frâng spe­ran­țele copi­lă­rești, așa că i-am spus: I am sure that we will. Am ple­cat apoi gândindu-mă că — într-o zi — va fi  pro­ba­bil o superbă femeie și că va fi feri­cită.


Mulțumesc! Spune și altora despre articol.
 
Spune-mi, te rog, cum ți s-a părut articolul?
  • Interesant
  • Original
  • Amuzant
  • Plictisitor
  • Trist
  • Enervant


Share on Pinterest
Împarte cu prietenii










Submit

Comentarii:


Lasă un comentariu

Your email address will not be published. Required fields are marked *