Am citit ieri povestea lui nea Vasile, camionagiu la o stație de betoane de pe Valea Oltului, istorisită de Dan Tapalagă pe hotnews.ro și m‑am gândit că e cumva emblematică pentru felul în care au trăit generații întregi în anii comunismului. De prin anii ’60, după ce s‑a încheiat oarecum teroarea deportărilor și arestărilor, după ce ăia care mai avea ceva de comentat au fost reduși la tăcere prin diverse metode, românii au început să coabiteze cu noua clasă conducătoare. Iar simbioza care s‑a creat a avut exact logica descrisă în povestea lui nea Vasile.
Marele mall comunist (genială metafora găsită de Tapalagă) era locul unde descurcocrația noastră strămoșească își găsea cele mai variate și lesnicioase implementări. Dar, dincolo de toate poveștile care pot fi spuse despre vremurile de atunci, despre moravurile societății, despre cum clasa politică permitea aceste debușeuri economice — micile învârteli, îngăduința de a se face rost de una și de alta — mai e totuși ceva spre care trebuie să privim: viața fiecărui individ. Privită prin ochii săi, totul era firesc, poate puțin ilegal, dar de ce să vorbim despre legalitate într-un regim care naționalizase abuziv totul, confiscase averea oamenilor și — mai târziu — împărțea mâncarea pe cartele? Ilegalitatea furtului de balast era în ochii oricărui nea Vasile la fel de eroică precum rezistența partizanilor din munți. În fond era o luptă pentru supraviețuire, iar după ce se aduna o brumă de avere, era singurul fel în care se putea clădi un dram de fericire personală, aceea la care orice om are dreptul, nu‑i așa?
Privită de la înălțimea mică a unei singure existențe, logica marelui mall comunist era inteligibilă și convenabilă. Desigur, regulile nu erau corecte, ăia mai mari aveau o porție mai mare, cei mai mici trebuiau să cotizeze pentru protecție, ca în orice sistem mafiot, dar era loc să te descurci, aveai ocazia să faci rost. După ’89 lucrurile s‑au schimbat și, declarativ, nea Vasile a fost de acord că trebuie să se facă ordine și dreptate. Prin asta el înțelegea însă că trebuie să se schimbe toate acele lucruri care nu‑i conveneau lui, dar să rămână la fel cele care îi plăceau. Să se poată descurca în continuare, dar să nu mai cotizeze la ăi mari. Să fure toată lumea în egalitate și frăție, adică să fie democrație.
Și, trebuie să recunosc, că nu știu cum să‑i explic lui nea Vasile de ce viața în marele mall comunist era imorală. În fond cu ce e mai moral capitalismul consumerist când încearcă să te îndatoreze prin credite ca să cumperi nimicuri inutile, prostindu-te și amețindu-te cu minciunile marketingului economic și politic? Cu ce e mai bună democrația când nu obții decât falsa alternanță a uneia și aceleiași clase politice incompetente și corupte? Până la urmă legile sunt și ele doar niște reguli menite să ne facă viața mai bună — deci dacă viața lui în mall-ul comunist a fost bună, de ce trebuie să schimbăm regulile?
Nu săriți direct la concluzii. Nu căutați argumente facile în favoarea regulilor capitalist-democratice, de genul “așa e normal” sau “ăsta e modelul după care trăiesc țările civilizate”. Nu apelați la ‑isme și nici la argumente istorice, vorbim despre aici și acum, nu despre aiurea și cândva. Vorbim despre viața în marele mall. Așezați-vă la volanul unui camion încărcat cu balast, priviți viața în lungul ei, ca o fâșie plată de asfalt care duce inevitabil spre cimitir și întrebați-vă la ce‑s bune toate regulile din lume — oriunde și oricând vor fi fost ele create — pentru nea Vasile camionagiul, care este convins că la finele drumului tot ceea ce îi va rămâne este plăcerea simplă de a fi mâncat și băut pe săturate, indiferent cum a făcut rost de mici și de bere.
Lasă un comentariu