Este ceva vreme de când mă aflu prin ceea ce generic numim piața de muncă — ieri s‑au împlinit douăzeci și cinci de ani de când am început să muncesc – unora li se va părea mult, dar eu pot să îi asigur că nici nu vor ști când au trecut, atunci când vor avea propria lor aniversare. Sau poate doar mie mi s‑a părut așa, pentru că majoritatea acestui timp s‑a scurs în anii de după decembrie ‘89, iar vârtejul evenimentelor ce au însoțit această neîncheiată tulburare a societății românești o fi întărit impresia de torent care te ia pe sus și te poartă încotro vrea el. Aș putea spune că am înțeles pe propria mea piele semnificația proverbului chinez “să te ferească Dumnezeu să trăiești vremuri interesante”.
Întâmplarea a făcut ca majoritatea acestui timp să‑l fi petrecut în funcții care presupuneau responsabilitatea de a conduce o echipă mai mare sau mai mică – când spun că a fost întâmplător nu vreau să sugerez că eu nu mi-aș fi dorit asta, ci că inițial nu am căutat înadins să fiu manager, nu aveam un așa-zis plan de carieră care să țintească spre management. Nu venisem pregătit în nici un fel din facultate pentru a‑i conduce pe alții, nu existau atunci cursuri de tipul ăsta, iar în anii comunismului a te afla în fruntea unui grup era mult mai simplu decât ar părea la prima vedere: partidul îți transmitea prin structuri ierarhice ce ai de făcut și până când. Treaba unui șef era să pună oamenii la treabă și să‑i supravegheze. Motivarea lucrătorilor era simplă: dacă nu făceai, aveai necazuri mari. Frica ținea loc de discursuri mobilizatoare și de sisteme compensatorii.
Mi-am dat seama destul de repede că noile relații de muncă din anii ‘90 nu se mai puteau construi pe aceleași principii, așa că mi-am pus întrebarea ce trebuie să fac și să știu ca să fiu un manager bun. Mulți ani mi-am folosit bunul simț si trăsăturile propriei personalități ca să îndeplinesc rolul ce mi s‑a dat, iar cei care s‑au aflat în proximitatea mea vor fi observat lipsa mea de pricepere în anumite zone. Am citit, am învățat, am întrebat, am experimentat și încet-încet am dobândit tot mai multă experiență. Dar experiența nu mi‑a adus niciodată răspunsul la o întrebare ce mi s‑a părut foarte importantă: ce rost are puterea pe care o primești ca manager, dincolo de a atinge obiectivele pe care ți le încredințează compania?
Toate cărțile și cursurile de management sunt pline de instrumente și tehnici prin care să definești obiective, să le aloci oamenilor, să le urmărești realizarea și să corectezi abaterile. În jurul acestui concept – plan->do->check->act – se învârt toate celelalte noțiuni manageriale, de la motivarea oamenilor până la definirea strategiilor. Ceea ce m‑a frapat însă întotdeauna a fost sărăcia de perspective consistente asupra aspirațiilor fiecărui om. Chiar dacă nu recunoaște asta, chiar dacă schițează pe ici-pe colo un oarecare interes față de individualitate, managementul modern rămâne tributar conceptului de resursă umană. Care este rolul pe care trebuie să‑l joace un bun manager – m‑am întrebat – dacă vrea să ia în considerare nu resursele umane, ci oamenii din jurul său? Care e rostul puterii lui din această perspectivă?
N‑am să pretind aici că eu am găsit răspunsul. Am făcut propriile mele încercări – unele reușite, altele nu – de a adăuga și această dimensiune responsabilităților pe care le-am avut. După mulți ani de practică tot ce pot să spun e că trebuie să te gândești și la perspectiva asta și să-ți dai un răspuns. Ceea ce e trist însă e că în societatea românească se vede prea puțin această preocupare în rândul managerilor. Rostul puterii multora dintre ei este puterea în sine și avantajele ei intrinseci: poziție, autoritate, recompensare. Nimic pentru alții, totul pentru ei. Nu vor să construiască ceva semnificativ din punct de vedere uman sau profesional, nu au o viziune de împărtășit. Urmăresc doar obiectivele companiei, adesea din motive legate de propriul bonus, îndeplinindu-le cum se pricep mai bine, dar dincolo de asta nu rămâne mare lucru în urma lor. Poate veți spune că asta e o chestiune care îi privește pe fiecare dintre ei — am să vă contrazic. Suma tuturor acestor neîndemânări și neglijențe egoiste contribuie la ceea ce România este azi din punct de vedere economic și social.
În limba română spunem că ceva are sau nu sens. Ca să aflăm rostul ei am putea întreba: are sens puterea? Și e ceva eronat în modul ăsta de a pune problema, o subtilitate care ne scapă adesea, care se relevă doar când privim mai atent către modul în care se construiește aceeași expresie în engleză: does power MAKE sense? Nu știu dacă puterea are un rost intrinsec, aș înclina mai degrabă să spun că nu. Dar cred că adevărata putere aparține acelora care știu să‑i făurească unul.
Atunci când primim responsabilitatea de a conduce pe alții, ar trebuie să ne întrebăm dacă puterea noastră face sens. Pentru ceilalți. Simplul fapt că ne punem această întrebare și că încercăm să‑i dăm un răspuns onest ne poate salva de la mediocritate.
18:09
Si eu traiesc acelasi sentiment, ca timpul a zburat pe nesimtite, in cazul meu un zbor de 30 de ani, inceput pe 17 septembrie 1983, dupa terminarea acelorasi “inalte studii” de silvicultura.
In ceea ce priveste dilema intre a face sau nu sens cu puterea pe care o ai ca manager:
E clar ca daca vrei sa fii om intreg si sa iesi din snobismul si mediocritatea corporatista trebuie sa depasesti sablonul “resursa umana”, sa “vezi” oamenii si sa fii “vazut” de acestia. Aici intervine insa o alta problema. Se doreste asta in Romania? Raspunsul meu e “Nu”. Vei sfarsi prin ati schimba foarte des locul de munca, a ramane cu aprecierile subalternilor si cu amintirea unor sefi care te considerau o piatra de moara de gatul lor fragil ce sustine un “cap” mediocru.
14:09
Felicitări pentru aniversare și multă sănătate în continuare, pentru o putere întru sens.