Nici nu mai știu precis ce citeam în acel moment, probabil vreun articol despre statul de drept, când mi-am amintit de marțea neagră din decembrie anul trecut și despre seninătatea cu care parlamentarii s‑au raportat la acest moment. Unii au spus că nu știau exact ce votează apelând la metoda copilărească de disculpare, alții au incercat să apere modificările legislative propuse invocând raționamente care mascau adevăratele intenții ale inițiatorilor. Și, citind, am retrăit indignarea din ziua aceea, născută din neputința de a schimba ceva ce mi se pare profund greșit.
Pe urmă, la câteva zile, au apărut în presă primele ciorne ale raportului MCV, care anunțau incriminarea acestor comportamente și mi-am spus că din nou coana Europa ne trage de urechi pentru prostiile clasei noastre politice, ceea ce e bine pentru că ne împiedică să alunecăm prea departe în greșeală si e rău pentru că mereu suntem copilul nărăvaș ce face pocinoage. Au mai venit apoi și recomandările Comisiei de la Veneția în privința schimbărilor propuse pentru constituție și am regăsit aceleași îngrijorări față de formulările abracadabrante ale parlamentarilor: respectarea statului de drept, a democrației. Și atunci mi-am dat seama că pretențiile pe care Europa le are de la noi sunt absurde. Nu pentru că le-au formulat astfel, ci pentru că ne cer să respectăm concomitent două reguli care se bat cap în cap în România.
Pe de o parte ni se cere să promovăm un stat de drept, unde legea sa domnească în orice situație. Dacă am face asta nu am mai avea democrație — 70% din populația României susține partidele vinovate de aceste derapaje de la statul de drept. Ba mai mult, dacă am face un sondaj printre acești susținători vom găsi fie că sunt de acord cu textele de lege incriminate, fie că au o atitudine aprobator-neutră. Statul de drept în România este nedemocratic.
Pe de altă parte ni se pretinde democrație, adică voința majorității să fie respectată. Dacă am face asta nu am mai avea stat de drept, pentru că fiecare român consideră că o fi legea importantă, dar pentru el însuși și neamurile lui se poate face o excepție. Și după ce-și exersează derogarea, românul nu are percepția încălcării legii. El nu a comis o contravenție, ci s‑a descurcat. Democrația în România nu este fundamentată pe respectarea legii, ci pe complicitatea la corupție.
În teorie democrația ar trebui să fie calea prin care se ajunge la un stat de drept. În absența educației sociale, a lipsei unei scări de valori și a unei identități naționale, România deraiază prin democrație către feudalismul propus de baronii locali ai partidelor politice. Și de aici absurditatea pretențiilor europene: deși în mod evident calea democrației nu duce românii spre un stat de drept, UE pretinde să continuăm în aceeași formulă disfuncțională, fără să adauge nimic spre a‑i facilita rezolvarea. În Europa contemporană nu se poate concepe o cale nedemocratică, înțeleg asta. Nu este acceptabilă nici o altă destinație decât statul de drept, iarăși de acord. Dar e clar că între cele două nu există o relație de directă cauzalitate. Ce se poate adăuga pentru a ajunge la o soluție?
Ceea ce e limpede e că nu ajută să formulezi doar niște pretenții. Dacă Europa ne vrea parte din familia statelor civilizate, va trebui să facă mai mult de atât. Va trebui să ne furnizeze educație.
Lasă un comentariu