În primul episod al acestui scurt portret al românului vă povesteam despre apetența noastră națională pentru scurtătura șmecherească, irațională și riscantă, dar promițătoare a unui câștig fără efort. Poate veți fi concluzionat că românul e necesarmente leneș, că nu muncește niciodată — ei bine, v‑ati înșelat. Știm să și punem osul la treabă atunci când e nevoie. Iată o mostră de pricepere, ilustrată de un al doilea banc definitoriu pentru români.
* * *
Un șeic arab, putred de bogat, se gândea într‑o zi pe ce să-și mai cheltuiască banii și‑i vine ideea să construiască cel mai performant avion din lume. Zis și făcut. Adună pe cei mai faimoși proiectanți de avioane din lume, lucrează ăia vreo doi ani și la final îi aduc planurile celui mai performant aparat de zbor. Nu mai trebuia decât un constructor care să le pună în practică.
Sunt aduși cei de la Boeing. Întră specialiștii lor într-un hangar, ciocănesc și bocănesc vreo două luni și când deschid ușile hangarului după vreo două luni șeicul dă cu ochii de o splendoare de excavator. Scandal, ce e cu excavatorul, nu știm dom’ne, noi am urmat planurile etc. Boeing e concediat. În locul lor sunt chemați cei de la Airbus. Intră si ăștia în hangar, iar ciocăneli și bocăneli, după două luni se deschid ușile hangarului și, din nou, o mândrețe de excavator. Iar scandal, iar justificări, așa reiese din planuri etc. Airbus, out!
Șeicul era disperat. Cheltuise o avere cu planurile și nimeni nu era în stare să îi construiască avionul. Un arab mic și mai negricios din suita lui își face curaj și‑i spune că el a făcut facultatea în România și acolo era și o fabrică de avioane — poate știu ăia să construiască un avion că lui i s‑au părut tare descurcăreți românii. În lipsă de alte soluții, șeicul acceptă.
Vin specialiștii de la Aerostar, intră în hangar, din nou cioca-boca, după două luni vine șeicul și iese un maistru plin de unsoare pe față și pe mâini și‑i zice: «șefu’, mai ne trebe vreo două săptămâni!» Ce mi‑e încă două săptămâni, se gândește șeicul, așa că aprobă. La noul termen se deschid în fine ușile hangarului și șeicul vede o frumusețe de avion, gata de decolare. Entuziasmat, îl întreabă pe maistrul care ceruse amânarea: «cum ați făcut dom’ne, de ați scos așa minune de avion când Boeing și Airbus n‑au putut construi decât un excavator?». Nea Gică, maistrul, îl privește cu superioritate și‑i răspunde: «cum adică?!? păi noi avem experiență, ne-am descurcat, șefu’! prima oară și nouă tot excavator ne‑a ieșit, da’ p‑ormă l‑am mai luat la pilă…»
* * *
Să te descurci în sensul pe care românii îl dau expresiei nu se rezumă doar la a căuta calea facilă și rapidă. Uneori asta nu se poate. Uneori pur și simplu trebuie să iei ce ai la îndemână și să‑l transformi în ceea ce ai nevoie. Cel mai celebru exemplu — azi aproape inutil — era improvizarea unei curele de transmisie pentru Dacie din ciorapii nevestei; orice șofer predecembrist știa acest elementar truc de amator. Curios lucru, aproape nimeni nu ținea în trusa de scule — obligatorie în vremea aceea — o curea de schimb. Improvizația era prea tentantă.
Cu mulți ani în urmă eram într‑o Dacie condusă de un inginer silvic, pe undeva pe un drum forestier cam rupt de ploi. Șoferul era cam tensionat încercând să găsească locul pe unde roțile ar fi putut trece fără să se împotmolească și luptându-se în același timp cu panta destul de abruptă. Schimbând vitezele cu smucituri s‑a trezit la un moment dat cu schimbătorul în mână — tija metalică, uzată în timp, cedase. A tras frâna de mână, a oprit motorul și mi‑a zis: aici rămânem. Mintea mea de român a scotocit prin cotloanele memoriei și mi-am amintit ce-mi povestise un șofer profesionist. Am luat o șurubelniță din trusa de scule a Daciei, am băgat‑o în capătul de țeavă rămas din schimbător și uite așa am plecat mai departe.
Se spune că românul poate repara orice, de la ceasul de mână până la un motor de mașină, cu un patent și o sârmă. Adevărul e că doar patentul e necesar, sârme se găsesc pe jos mai în toată țara, probabil aruncate acolo de alți români care știu că mai târziu cineva va avea nevoie de ele.
Dacă vă închipuiți că chestia are doar conotații negative, vă înșelați. Personal am asistat la situații in care reprezentanți ai altor nații au capotat pentru că nu aveau sculele necesare ca să depășească situația, în timp ce românul a improvizat ceva și a rezolvat problema. Măcar temporar. Problema noastră e că întotdeauna improvizăm. Că transformăm excepția în regulă. Că nu ne străduim să obținem rezultatul perfect, ci unul mediocru pe care — dacă e nevoie — îl mai luăm la pilă.
Lasă un comentariu