Nu înscrii un copil la ora de religie pentru că așa e bine. La fel cum nici nu‑l privezi de orice formă de educație religioasă doar pentru că tu, părinte, ai concluzionat sec că religia îndoctrinează și prostește. Judecățile astea simplificatoare și generalizante mă fac să cred că majoritatea celor care discută azi despre acest subiect nu înțeleg esența dezbaterii. Că nu‑i interesează decât să aibă ei dreptate, pentru că ei sunt mai deștepți, mai morali, mai perfecți. Iar vanitatea de a te crede mai bun decât ceilalți este și ea un păcat. Grav.
La ora de religie e ca la psiholog, se lucrează cu spiritul și sufletul copilului. De aia e nevoie de mai multă atenție decât atunci când împărtășești o babă otrăvită în răutățile pe care le săvârșește zilnic, dar nu uită să pupe icoanele și să dea cu fruntea de podelele bisericii. Nu lași plămada sufletească a unui copil pe mâinile oricărui neisprăvit. Pentru că din sufletele copiilor se clădește, de fapt, viitorul lumii. Planeta de mâine va fi după chipul și înfățișarea celor care azi merg la orele de religie ale lumii.
Dacă aș avea copii de școală, m‑aș duce să văd cine le va preda religia. Și l‑aș pune să-mi povestească în puține cuvinte ce vrea să transmită copiilor mei ca mesaj. Și cum are de gând să o facă. Și abia după ce m‑aș convinge că nu-mi mutilează copiii, că nu‑i manipulează îmbisericindu‑i, aș semna cererea de înscriere la ora de religie.
Pentru că nu aș vrea să li se spună că toți cei care nu au aceeași religie cu el vor ajunge în iad. În fond, musulman, budist sau hinduist, tot necredincios apari în fața bisericii ortodoxe, iar locul tău nu poate fi niciunde în altă parte decât în flăcările iadului. Nu mi-aș dori ca modul ăsta intolerant de a gândi să fie sădit în mintea copiilor mei, iar eu să girez asta prin acordul pe care l‑am dat.
Nu mi-aș dori să li se spună că greșelile lor îi vor costa o eternă penitență în focul iadului, că teroarea nemântuirii trebuie să‑i cutreiere toată viața, trăind astfel în permanentă frustrare și angoasă. Nici că niște alți oameni, poate chiar mai puțin virtuoși ca ei, le pot înlesni iertarea păcatelor în funcție de banii pe care îi pot plăti. Nu ne putem plăti erorile cu bani și rugăciuni la icoane, ci îndreptându-le prin ceea ce învățăm din ele și străduindu-ne să nu le mai repetăm.
Nu aș vrea să li se inoculeze ideea că orice element de voință umană este inutil, că doar voia Domnului e cea care se face și se împlinește. Găsesc în modul ăsta de a gândi o potențială explicație pentru care — ca popor — suntem încă fermecați de mitul conducătorului unic, despot luminat, care împarte dreptate cu braț de fier și alină suferințele celor săraci prin pomeni. Și nu-mi doresc să perpetuez în sufletul copiilor mei sentimentul că ei nu pot da formă și conținut lumii, ca sunt simpli pioni în mâna unei divinități uneori benevolente, alteori răzbunătoare, pe care trebuie s‑o îmbuneze cu mătănii, acatiste și bani, toate intermediate de popi care vin la slujbă în mașini luxoase.
Dumnezeu, dacă așa vrem să numim partea spirituală a universului pe care încă n‑am ajuns s‑o descifrăm cu uneltele științei — și poate niciodată nu vom reuși — nu locuiește doar între zidurile unei biserici, doar în dogmele unei secte, fie ea și ortodoxă. Dumnezeu e omniprezent și omniscient. Nu are nevoie nici de intermediari ca să ajungă la noi, nici de pomelnice ca să-și amintească de noi. Și nu el, ci vanitatea fiecăruia dintre noi de a fi numărați între cei drepți, de a ne securiza psihologic mântuirea, ne mână spre intoleranță față de cei care au altă perspectivă și ne îndeamnă spre necondiționată obediență față de dogmele credinței noastre. Noi singuri facem asta.
Vanitatea e păcatul nostru favorit.
Lasă un comentariu