Civilizația betonului, estetica asfaltului și poezia fierului beton au început să urce pe potecile munților. Guvernanții vor să dezvolte potențialul turistic, cel puțin așa ne spun. Ce înseamnă pentru ei potențial turistic e destul de limpede: să aduni într-un loc cât mai multă lume și să‑i faci să-și cheltuiască banii pe mâncare si băutură spre profitabilitatea unor afaceri private. Asta, spun ei, creează locuri de muncă și generează PIB. Deci nu poate fi decât de bine.
Primul bastion al naturii care este asaltat de ceva timp de acest tip de politică în turism este masivul Bucegi. Drumuri asfaltate aduc hoarde cotropitoare de indivizi care se cocoață în vârful muntelui mai mult din curiozitate decât din dorința de a vedea natura. Ajunși acolo cei mai mulți dintre ei aleg să facă ceea ce făceau și acasă sau pe văile apelor: grătare și bere. În urma lor rămân invariabil tone de gunoaie ca o dâră care să arate tuturor că pe acolo a trecut prostia și nesimțirea. Nimeni nu‑i trage la răspundere, nici măcar propria conștiință.
Mă uitam la reportajul făcut de cei de la emisiunea România, te iubesc despre invadarea parcului național Bucegi și mi‑a atras atenția o replică dată de un individ din ăsta care lăsa în urma sa gunoi: de ce nu puneți tomberoane? Și mi-am dat seama că oamenii ăștia nu au nici un dram de educație în privința naturii. Pur și simplu habar n‑au nimic despre ea și tratează totul exact ca și cum acolo ar fi între blocurile de beton în care locuiesc. Nu pricep de pildă că tomberoanele cu gunoi atrag animalele sălbatice și că de aici pot deriva o sută de complicații mult mai greu de gestionat. Iar faptul că ar face grătarul pe din două cu ursul e cea mai mică dintre ele.
Oamenii ăștia nu pricep că muntele e cu totul altceva decât spațiul verde din spatele blocului sau decât parcul din cartier. Și atunci m‑am întrebat: le‑a explicat cineva vreodată lucrurile astea? Avem obișnuința de a spune că astea țin de bun simț — poate că da, dar realitatea este că cei mai mulți își găsesc rapid scuze atunci când habar n‑au ce implicații practice are invazia lor în sălbăticia munților. Să se asfalteze, să se facă parcări, să se pună tomberoane, să se facă toalete, să se tragă gaze și curent… ce urmează? A, da, să se ridice biserici, mall-uri, hoteluri și restaurante. Și atunci, dacă asta își doreau, de ce au mai urcat pe munte? Pe toate astea le aveau deja jos, în orașe…
Poate că cineva ar trebui să le vorbească despre lucrurile astea. Poate că cineva ar trebui să spună cu voce tare că avem nevoie de o strategie clară în privința turismului montan. Poate că cineva ar trebui să facă mai multă educație montană. Întrebarea este cine este acest cineva. E limpede că nu statul și autoritățile sale care acum sunt populate cu hoți și incompetenți. Asociația Montană Carpați a început un astfel de program în școlile din București și din jur. Dar nu e destul. Trebuie mai multe forțe, mai multe voci. Trebuie un mesaj unic, argumente solide, articulate, pe care să le repete mai mulți în toate ocaziile posibile. Trebuie să fie create oportunitățile de a vorbi despre asta.
Mă întreb dacă montaniarzii din România, cei care spun că iubesc muntele, sunt dispuși să facă mai mult decât să umble pe munți. Mă întreb dacă sunt dispuși să‑i ia și pe alții cu ei, să‑i învețe regulile muntelui, să le arate frumusețile naturale ale munților și să‑i convingă să le respecte și să le protejeze. Mă întreb dacă ar fi dispuși să meargă în școli și să vorbească despre munte, să explice copiilor cum trebuie să se comporte în natură. Dacă ar fi dispuși să meargă printre cei care fac grătare și să le explice ce înseamnă să fii civilizat. Eu sper că da.
Altminteri se cheamă că montaniarzii doar iau ceva de la munți, fără să dea nimic înapoi, nu‑i așa?
Lasă un comentariu