Discutam cu cineva pe net despre mersul pe munte și despre ceea ce mână pe fiecare montaniard să urce potecile. De fapt e impropriu spus că discutam, schimbam opinii prin comentarii succesive. Tipul cu care aveam conversația avea niște opinii foarte ferme și încerca să mă convingă și pe mine că tot ce ai nevoie pe munte este un echipament serios. Informațiile culese în prealabil, prognoza meteo, instrumentele de orientare și în general traseele marcate sunt doar pentru fricoși și mucoși. Montaniardul adevărat are doar o hartă a zonei și atât.
Mărturisesc că nu i‑am dat dreptate. Ceea ce mă duce pe mine sus pe munte nu e aventura extremă, nici adrenalina riscului împins la limită. Și ceva mă face să bănuiesc că majoritatea celor ce urcă munții sunt mai degrabă de acord cu mine: nu pericolul e ceea ce ne fascinează. Pentru mine muntele este bucuria efortului răsplătit prin frumusețea peisajului, prilejul de a fi — măcar pentru o vreme — în mijlocul unei naturi sălbatice, încă neafectată de intervenția umană. Plăcerea este să descoperi ceea ce această natură a zămislit prin propriile sale legi și energii, să admiri perfecțiunea și să înțelegi că ești parte din această uriașă capodoperă pe care nicicând mintea umană n‑o va putea egala în diversitatea și complexitatea ei.
Pornesc așadar la orice urcuș cu gândul întoarcerii în siguranță acasă. Cercetez cu grijă prognoza meteo, informațiile despre traseu și dificultatea lui, căci consider toate astea ca o formă de respect la adresa muntelui. Nu îl înfrunt, ci îl străbat respectuos. Știu ce putere are și știu că în doar câteva clipe cea mai plăcută drumeție se poate transforma într-un calvar. Și pentru că nu pot evita absolut toate riscurile unei ascensiuni montane, cel puțin îmi iau toate măsurile de precauție care mi se par rezonabile și mă echipez cu instrumentele care mi-ar fi necesare în varianta cea mai defavorabilă. Între ele este și GPS-ul.
Cine a mers pe munte îndeajuns de mult știe cum poate arăta un traseu făcut pe ceață. Nu vezi nimic împrejur, orientarea este pur intuitivă, riscul de te rătăci este foarte mare. Un simplu telefon cu GPS și o hartă online poate însemna diferența între a rătăci până la epuizare pe versanți care par că nu duc nicăieri și calea cea mai rapidă de a ajunge la adăpost. Știu povești cu munțomani experimentați care au bântuit ore întregi căutând prin ceață ieșirea către drumuri de acces, pe care le-au nimerit apoi din noroc, deși erau la doar câteva sute de metri de ei.
Când te prinde noaptea pe traseu pentru că te-ai încurajat la un drum mai lung decât îți erau puterile sau pentru că informațiile despre lungimea sa erau inexacte, un GPS poate însemna salvarea. Dacă ați mers noaptea prin pădure vreodată, chiar și ajutați de o frontală, știți despre ce vorbesc. Privirea nu străbate decât zece metri în jur, nici vorbă de perspectiva lămuritoare a împrejurimilor. Orice potecă se poate ușor abate din drumul cel bun, orice marcaj poate fi ușor pierdut. Și deznădejdea rătăcirii în noapte e sporită de sentimentul de primejdie iminentă pe care sălbăticia îl naște în oricine.
Apoi nici pe vreme bună nu e întotdeauna ușor. Marcajele traseelor se pierd adesea, nerefăcute de ani de zile. Am căutat ceasuri întregi un traseu care urca în Iezer pe vârful Bătrâna și nu l‑am putut găsi pentru că era complet șters — doar ici-colo se zăreau niște vagi urme de vopsea, iar când am ieșit în căldările muntelui n‑am mai văzut nici urmă de el. Efortul de a merge pe trasee neamenajate este aproape dublu, puterile scad mult mai iute, iar moralul te lasă. Un GPS este salvator, căci te poate ajuta să rămâi pe direcția corectă și să urmezi potecile bune chiar dacă marcajul nu mai e de găsit.
Nu sunt însă nici adeptul navigării pe munte cu GPS-ul în mână. Cred că e bine să te lași ghidat de simțurile proprii cât se poate de mult. A ne exersa simțul de orientare e cât se poate de important. E bine să poți citi orografia locurilor, să descifrezi cum coboară văile spre șesuri, să te orientezi față de punctele cardinale, să simți unde curg versanții și către ce traversează curmăturile. Dar un GPS în buzunar este plasa de siguranță care te ajută să ieși din încurcătură dacă relieful e prea complicat pentru a‑l descifra. Mai ales atunci când traseul străbate îndelung păduri, perspectiva generală lipsește și traversările repetate de pe un versant pe altul te pot dezorienta ușor.
Așadar aceasta este o pledoarie pentru GPS. Îmi pare important ca ori de câte ori e posibil să ai în buzunar traseul în format gpx pe o hartă online și un senzor GPS. Cum toate telefoanele inteligente de azi au așa ceva, e lucru extrem de simplu să te echipezi cu aceste minime dotări. Iar dacă traseul pe care mergi nu are un track GPS încă, de ce să nu înregistrezi tu unul și să‑l pui la îndemâna celorlalți care vor vrea să meargă pe aceleași cărări?
Și dacă vă întrebați unde poate fi pus un track GPS la dispoziția montaniarzilor, simplu și gratuit, răspunsul e simplu: pe Cartea Munților. 🙂
13:12
aparat gps e bun , la telefon nu tine bateria mai ales daca e frig , iarna