În esența sa economică, o bancă este o afacere. E drept, o afacere mai specială, dar totuși o afacere. Și, dacă îi aplicăm legile imuabile ale capitalismului — cel pe care chiar băncile l‑au construit prin furnizarea capitalului necesar pornirii și derulării afacerilor — înțelegem lesne că e perfect posibil ca o bancă să dea faliment. A face afaceri proaste este posibil chiar și în domeniul bancar, nu‑i așa? Multă vreme chiar așa a și fost, pe vremea când băncile lucrau cu bani reali și nu puteau împrumuta decât în limita capitalului pe care îl dețineau sau îl administrau. Astăzi, când banii sunt doar niște cifre în computere și doar câteva procente din ei au un echivalent fizic sub formă de bancnote, băncile nu mai dau faliment. Băncile au reușit să eludeze legile fundamentale ale capitalismului situându-se deasupra lui. Practic ele au devenit noul Dumnezeu capitalist.
Cum e posibil asta? Păi în principiu prin faptul că ele pot INVENTA bani. Vrei să iei un împrumut? Nu se mai pune problema fondurilor disponibile în bancă. Există o singură întrebare la care trebuie să răspunzi mulțumitor ca viitor debitor: cu ce garantezi returnarea banilor? Precum un cămătar de la un magazin de amanet, bancherul îți cântărește cu un ochi critic garanțiile, le evaluează la o anumită sumă, te pune să semnezi că dacă garanția se devalorizează ai să mai aduci de acasă alte gajuri și pe urmă îți spune: gata, acuma ai banii! Ce înseamnă asta? Că într-un computer, într‑o bază de date el a scris un număr în dreptul contului tău de client. Banii nu existau, dar au fost creați pentru tine, pe loc.
Sigur, unii îmi vor ține teorii că nu‑i chiar așa simplu cu explic eu, că există mecanisme sofisticate care reglează masa monetară și cursul valutar internațional, că banca națională are și ea rolul ei… știu că așa e, nu mă interesează totuși detaliile tehnice. Realitatea simplă e asta: banii sunt inventați pe loc. Banca nu i‑a avut, dar îți dă dreptul să cheltuiești suma respectivă atâta timp cât știe că ești solvabil și‑i va putea recupera. Iar tu îi plătești prin munca ta, zi de zi, lună de lună. Muncești și primești bani pentru prestația ta, iar banii aceia sunt reali pentru că ei sunt echivalați de efortul pe care l‑ai depus, fizic și intelectual. Și duci banii reali la bancă ca să plătești datoria. Astfel banii falși creați de bancă se transformă în bani reali.
În România guvernele din ultimii 25 de ani au vorbit mereu despre stimularea dezvoltării economice, despre cum iau ei diverse măsuri care creează locuri de muncă, șamd. Adevărul e însă unul foarte simplu: ca să creezi sau să dezvolți o afacere ai nevoie de capital. Trebuie să te împrumuți de la bancă. Iar băncile din România nu se prea înghesuie să finanțeze investițiile companiilor, cu excepția celor foarte mari și multinaționale. Bătaia peștelui este pe clientul tip persoană fizică, căruia i se oferă toate soiurile de credite posibile: de consum, imobiliare, de vacanță, medicale. Prea puține produse bancare se promovează pentru SRL-uri, iar motivul e simplu: garanțiile unui SRL sunt limitate prin însăși natura sa juridică. Dacă falimentează, asta e. Te poți duce în instanță după administrator, dar procedurile sunt complicate și îndelungate. Creditorul persoană fizică e mult mai ușor de executat: i‑ai luat casa, mașina, salariul, îl lași în curul gol și rânjești fericit. Ai recuperat.
Pentru că atunci când începi să împrumuți IMM-uri, ai nevoie de mult mai mult decât garanții. Trebuie să înțelegi în ce investește firma respectivă și să faci o evaluare a profitabilității investiției, ca să determini dacă are sens sau nu împrumutul. Pentru asta îți trebuie specialiști în industria respectivă, oameni care să înțeleagă tipul respectiv de afaceri și să poată aprecia viabilitatea unui proiect. Iar asta e complicat și e costisitor. Plus că te face partener cu cel împrumutat, căci împreună ați analizat investiția și ați decis că e bună. Veți crede sau nu, cu toată economia planificată a comunismului, cam așa se făceau lucrurile în societatea socialistă multilateral dezvoltată. Un inspector de credite răspundea de un număr de întreprinderi și toate investițiile care se făceau cu bani de la bancă erau analizate de acesta pentru a determina viabilitatea lor economică. Partidul cerea să realizezi planul, dar nu-ți stabilea și cum să faci asta. Așa că o fabrică sau un IAS avea un oarecare grad de libertate în a decide investițiile proprii. Iar dacă investiția nu returna valoarea așteptată, nu doar conducerea întreprinderii dădea cu subsemnatul, ci și inspectorul de credit care semnase pentru împrumut.
Acum nu se mai întâmplă așa. Sistemul bancar capitalist a evoluat într-un mod care îl face să domnească tiranic peste economia mondială. Marii finanțiști ai lumii, din categoria Rotschild, Rockefeller și alții ca ei, au reușit să îl aducă în prim-planul deciziilor politice — știm toți că azi toate deciziile importante sunt determinate de interese financiare, inclusiv cele care privesc soarta unor popoare. Încet-încet ne-am obișnuit cu acest mod de a privi lucrurile și nu mai facem decât să cârcotim pe la colțuri, nemulțumiți. Ceva însă pare să se schimbe.
Polonia face revoluție în bănci sau cel puțin asta anunță că intenționează. Ungaria a făcut ceva similar cu câtva timp în urmă. Iar în România a apărut legea dării în plată, deocamdată nepromulgată. După multă vreme ceva se petrece: o bancă poate să piardă dacă nu-și ia măsurile de asigurare necesare. Și asta îi scoate din minți pe mulți. BNR e cea mai vocală și — dintr‑o perspectivă pur instituțională — înțeleg de ce. BNR nu servește interesele românilor, ci racordează România la sistemul bancar mondial. Ale cărui reguli tocmai le-am descris. Când legile se schimbă și încep să contrazică interesele marilor grupuri financiare internaționale, BNR are datoria să apere pe stăpânii cei mari. Nu poți ieși din rând pentru că te pasc primejdii mari — e destul să se apuce cine trebuie de niște speculații pe leul românesc și întreaga economie românească, și așa destul de fragilă, o ia la vale în doi timpi și trei mișcări. De aceea, ne zice BNR (dar nu direct, ci cu meșteșugite cuvinte), nu e bine să‑i superi pe cei mari. Mai bine plătim cât ni se cere, acceptăm orice dobânzi la credite, acceptăm ca bancă să-și ia întâi ea dobânda și abia apoi să plătim creditul, acceptăm să aducem oricâte garanții ni se vor cere pentru ca ea să nu păgubească niciodată. Iar dacă murim, lăsăm datoriile moștenire, să le plătească copiii și nepoții noștri.
O paradigmă se schimbă. Încet, cu pași mici, dar pare să se extindă. Vom reuși oare să ne întoarcem la normalitatea împrumutului acordat cu bani reali și cu asumarea reciprocă a riscurilor? Sau poate că întrebarea e alta. Se mai poate întoarce lumea la funcționarea firească a unei bănci? Pentru că uneori mă tem că prețul ar fi traversarea unui colaps general. Iar implicațiile sale nu le poate preconiza nimeni.
PS Iată și niște contraargumente la discursul băncilor în privința legii dării în plată.
11:01
Nu ți-au zis la MBA despre asta, așa‑i? 🙂 Uită-te la documentarul ăsta, dacă n‑ai răbdare începe de la 4:00 pentru răspunsul la întrebarea ta…
11:01
La MBA am învățat să am mare grijă cu sursele de informare și cu referințele către ele. E și un proverb vechi de dinainte de youtube: “don’t believe everything you read on the Internet”
13:01
Bogdan Mihail Gheorghiu Da, îmi închipui, nu te necăji, în fond treaba unui MBA este să te dreseze ca să servești sistemul, nu să te facă să‑l înțelegi. De fapt ăsta e doar unul din multele documentare pe tema asta. Dar — hei! — lumea e plină de nebuni care au idei crețe. Cel mai simplu e să găsim corporația perfectă unde să embieizăm fericiți. 😉
11:01
Asta cu băncile care dau credit fără să aibă la rândul lor fonduri asigurate din diferite surse are o sursă sigură de informare? Băncile au acoperire pentru sumele creditate astfel: depozite ale propriilor clienți, dobânzi de la credite în derulare, împrumuturi pe piața interbancară locală și internațională, alocare fonduri de la banca mamă, etc. Toate astea sunt virtuale zici? Nu prea ține apă ideea asta.