Împarte cu prietenii










Submit

Securistul cel bun

Zilele tre­cute am avut ceva de meș­te­rit pe lângă casă, mai pre­cis o mică maga­zie de unelte care tre­buia vop­sită la exte­rior. Ieri m-am îna­r­mat cu o pen­sulă și-o cutie de vop­sea și m-am apu­cat de treabă. Nu vro­iam să las prea multe semne ale acti­vi­tă­ții mele de vop­si­tor oca­zio­nal, mă stră­du­iam să nu împrăș­tii prea multă vop­sea în jur și mi-am adus aminte că pen­sula ar tre­bui să stea în per­ma­nent con­tact cu lem­nul. În felul ăsta stro­pii stau cuminți între firele de păr ale pen­su­lei și se întind dis­ci­pli­nați pe lemn. Știam asta de undeva…

Cul­mea e că vop­seam în ziua de sfin­ții Con­stan­tin și Elena. Era săr­bă­toare și, teo­re­tic, ar fi tre­buit să nu mun­cesc. Dar eu n-am cre­zut nici­o­dată că lui Dum­ne­zeu — în înțe­le­sul teo­lo­gic al con­cep­tu­lui — îi poate dis­place munca, efor­tul har­nic de a înfăp­tui. Pot să înțe­leg că nu-i plac lene­șii, dar cei ce mun­cesc în săr­bă­tori nu-i pot fi nesu­fe­riți. Nu mai sun­tem în vre­mu­rile când țăra­nu­lui tre­buia să i se impună un calen­dar pre­cis al mun­cii, ca să nu piară de epu­i­zare. Nu mai sun­tem nici în vre­mu­rile creș­ti­nis­mu­lui îndoc­tri­nat, când absența de la slu­jba de dumi­nică era pre­text de stig­mat social.

Deci vop­seam în ziua de sfin­ții Con­stan­tin și Elena și mi-am adus aminte că teo­ria pen­su­lei care nu stro­pește în jur mi-o spu­sese cu mulți ani în urmă nenea Con­stan­tin zis și Titi — să fi avut eu pe atunci vreo șai­spre­zece ani. Eram la Câm­pu­lung Mol­do­ve­nesc, la bunici. Făceam liceul sil­vic acolo — nenea Titi și soția lui erau în vizită acolo, împre­ună cu părin­ții mei cu care de alt­fel erau pri­e­teni de fami­lie. Stă­teau pen­tru mai multe zile, dar regula buni­cu­lui meu era că cei ce-i tre­ceau pra­gul erau musa­firi pen­tru trei zile, timp în care se întin­deau mese, se umpleau pahare de vin și se spu­neau povești. După trei zile viața reve­nea la rit­mul său obiș­nuit și nu era ceva ieșit din comun ca musa­fi­rii să se tre­zească prinși în firul ei epic. Atunci s-a întâm­plat că tre­buia vop­sită maga­zia de lemne. Eu eram artis­tul prin­ci­pal, iar nenea Titi s-a ofe­rit să mă ajute.

Nenea Titi era secu­rist. Nu vreun ins din ăla des­pre care lumea zicea că toarnă la secu­ri­tate, ci anga­jat cu acte în regulă și legi­ti­ma­ție de ser­vi­ciu. Noi însă nu ne temeam de el. Pen­tru noi era secu­rist din ăla bun. De fapt, nenea Titi era ingi­ner elec­tro­nist, știa să repare tele­vi­zoare ceea ce era mare lucru în vre­mea aceea. Taică-meu era con­vins că asta e mese­ria cea mai tare, nu sil­vi­cul­tura pe care o ale­se­sem eu, iar dovada era clară: un ingi­ner elec­tro­nist făcea într-o seară două sute de lei repa­rând tele­vi­zoare. Cal­cu­lele lui erau ame­ți­toare, era con­vins că mese­ria asta îți poate aduce 4–5000 de lei pe lună. Era ca și cum ai fi des­co­pe­rit El Dorado.

Numai că nenea Titi nu se prea înghe­suia la repa­ra­ții TV. Odată, când băuse mai multe pahare de vin, a lăsat să se înțe­leagă că era spe­cia­li­zat în dome­niul "ochiul și tim­pa­nul" țării, adică se ocupa de echi­pa­men­tele de ascul­tare folo­site pen­tru spi­o­nare și supra­ve­ghere. Nimeni n-a insis­tat pe subiec­tul ăsta, nici măcar buni­cul meu care fusese cân­dva deți­nut poli­tic și anche­tat de secu­ri­tate. Și pen­tru el nenea Titi era secu­ris­tul cel bun.

Habar n-am dacă nenea Titi era un sim­plu ingi­ner elec­tro­nist sau vreun ofi­țer nemi­los. Habar n-am dacă vreo­dată a rapor­tat pe undeva ceea ce a văzut sau auzit în casa noas­tră. Eu îl soco­team pri­e­ten. Într-o zi l-am auzit pe taică-meu expli­când unei rude că "avem un amic secu­rist, că nu știi când e bine să ai pe cineva acolo". M-am întris­tat, pen­tru că eu cre­deam că ai mei aveau o pri­e­te­nie sin­ceră cu nenea Titi și soția lui. Rela­ți­ile de con­ve­niență n-au fost nici­o­dată ceva accep­ta­bil pen­tru mine. Pe de altă parte, taică-meu nu tre­buia luat prea în serios pen­tru că n-a avut nici­o­dată pri­e­teni ade­vă­rați. Par­țial din cauza mese­riei lui, mai degrabă potri­v­nică rela­ți­i­lor de ami­ci­ție pro­fundă. Par­țial din cauza felu­lui său de a fi, încli­nat mai degrabă spre inși lip­siți de edu­ca­ție.

Dar așa erau vre­mu­rile alea. Exis­tau secu­riș­tii cei răi, ăia des­pre care se spu­nea că vin noap­tea și te saltă din casă pen­tru că ai spus un banc cu Ceau­șescu. Ăia care te băteau ca să recu­noști și ce n-ai făcut. Aia care erau capa­bili să te tor­tu­reze psi­ho­lo­gic zile în șir până când te îndo­iai de pro­pria ta rea­li­tate. Ăia care îl ares­ta­seră pe buni­cul meu și-l băga­seră în închi­soare pen­tru șapte ani. Și erau secu­riș­tii buni, cei cu care stă­teai la masă și spu­neai ban­curi des­pre regi­mul comu­nist, cu care te băteai pe burtă și care te aju­tau să vop­sești maga­zia de lemne. Și era tare greu să dis­tingi între cei răi și cei buni.

Sau poate că, buni sau răi, erau ace­eași. Depin­dea doar de unde te uitai.


Mulțumesc! Spune și altora despre articol.
 
Spune-mi, te rog, cum ți s-a părut articolul?
  • Interesant
  • Original
  • Amuzant
  • Plictisitor
  • Trist
  • Enervant


Share on Pinterest
There are no images.
Împarte cu prietenii










Submit

Comentarii:


Lasă un comentariu

Your email address will not be published. Required fields are marked *