Regele și‑a făcut datoria. A trăit demn, arătându-ne mereu orizontul unei lumi în care moralitatea și buna cuviință sunt reperele fiecărei zile. Istoria l‑a alungat dintre noi și treptat l‑am uitat. În urma lui am uitat și valorile pe care el le reprezenta. De departe, n‑a mai putut să ne fie călăuză. Nu pentru că el n‑ar fi vrut, ci mai curând pentru că noi ne-am grăbit să‑i tăvălim numele prin mizeria propriilor noastre meschinării. Am născocit povești mincinoase despre botnițe pe care ni le-ar fi pus la cules de struguri și despre trenuri ticsite cu aur cu care ar fi fugit din țară. Și nici azi, când adevărul e limpede și ușor de aflat, nu ne-am vindecat de ele. Unii se mai întreabă și acum: ce‑a făcut pentru țară?
Regele și‑a făcut datoria. Atâta timp cât l‑am lăsat să și‑o facă. După plecarea lui am răsturnat țara cu fundul în sus. Am luat puturoșii și hoții satelor și i‑am pus în fruntea primăriilor și colhozurilor. Am torturat, prigonit și chiar ne-am omorât elitele. Am ridicat în fruntea țării analfabeții, demagogii și impostorii. Am instaurat domnia minciunii, a furtișagului, a duplicității. Le-am adoptat ca noi valori și ne-am educat copiii să se “adapteze” noilor vremuri. Nici astăzi lucrurile nu s‑au schimbat în fondul lor. În fruntea țării stau minciuna, hoția și mitocănia, așezate acolo — la loc de cinste — chiar de către noi, semn că încă le prețuim, că ele încă ne sunt valori naționale.
Regele și‑a făcut datoria. A murit trist și singur, ducând cu el ultima imagine vie a unui model moral de la care ar fi trebuit să învățăm cum să trăim. Pe ultimul său drum mulțimea l‑a aplaudat. Și nu m‑am putut împiedica să nu mă gândesc că dintre toate gesturile de prețuire care i s‑ar fi putut adresa, aplauzele erau cele mai puțin nimerite pentru el, omul care a trăit întotdeauna modest, demn și discret, exemplul cel mai antitetic al exhibiționismului modern. Pe marginea unei străzi din București cineva s‑a înclinat adânc și tăcut în fața cortegiului mortuar și asta mi‑a adus tulburare în suflet și lacrimi în ochi. Gestul acela simplu mi s‑a părut cel mai frumos omagiu care ar putea fi adus unui om care niciodată nu și‑a îndoit spinarea în fața istoriei ori a slăbiciunilor omenești.
Regele și‑a făcut datoria. Și a plecat către ultima sa destinație dintr‑o gară modestă, scorojită și ponosită pe care am acoperit‑o cu o butaforie menită să salveze aparențele. De jur împrejur se aud zgomotele orașelor, mașini care trec grăbite, avioane care decolează, fluieratul stins al câte unui tren. Pare că nimic nu s‑a schimbat, nimic nu s‑a întâmplat, pământul se învârte netulburat, viața își continuă cursul obișnuit. Însă undeva, în inima țării, ultimul rege al României a fost coborât în mormânt. Și odată cu el un capitol al istoriei noastre s‑a încheiat.
Regele și‑a făcut datoria. Noi încă nu.
8:12
Ma asteptam ca articolul tau sa starneasca interes si chiar unele patimi. Ar fi fost interesant sa vedem, de exemplu, ce gandeste, concret, cel care a citit articolul si a votat “enervant”!?
Daca subiectul asta nu mai starneste interes, sau macar comentarii, cred ca suntem pe marginea prapastiei. Nu‑i nicio exagerare…
12:12
Am pierdut un rege. Un rege important. Ce mi se pare mie chiar mai grav, este ceea ce am pierdut atunci cand a abdicat: Monarhia. Si nu pot sa nu spun ca, dupa parerea mea, am pierdut‑o tocmai in legatura cu mult trambitatul si interpretatul “act de la 23 august 1944”. Eu cred, cu riscul de a parea complet deplasat, neinformat sau incapabil sa inteleg faptele istorice, ca decizia luata de rege la 23 august ’44 a fost o greseala. Aceasta greseala ne‑a aruncat in mainile rusilor iar pe rege la costat tronul. Eu nu cred in toate scenariile acele cu rusii care distrugeau Romania in 24 de ore si treceau mai departe. Azi, diversi spioni si colaboratori ai rusilor avanseaza din nou asemenea idei, cum ca ar fi bine sa fim prieteni cu rusii ca daca se supara ne ocupa in 24 de ore. Nici atunci si nici acum asa ceva nu era si nu este posibil. Pot explica dar nu e timpul si locul aici.
Raman la parerea ca regele a fost “sfatuit” si a luat o decizie gresita avand in vedere si tineretea si lipsa lui de experienta. Rusii nu aveau timp de pierdut. Trebuia sa ajunga primii la Berlin. Asa prapaditi cum eram i‑am fi incurcat rau de tot. Pe asta a mizat Antonescu si probabil ca ar fi obtinut conditii mai bune. Oricum nu ne‑a recunoscut nimeni nici un merit dupa razboi.
Este cel putin suspect faptul ca toata media, toti invitatii, au tratat obsesiv subiectul “23 August”, intr-un cor laudativ absolut.