Dimineața de sâmbătă era ușor mohorâtă. Nu era frig, dar un strat jos de nori stătea peste întreg cerul făcându‑l să pară apăsător. Plecam către munte, spre ultima tură a anului ăsta, în Ciucaș și speram să avem vreme frumoasă, după cum promitea prognoza meteo. Am învățat însă de mult timp că nu trebuie să judeci vremea decât atunci când ajungi pe munte — orice socoteală făcută de acasă e pur teoretică în privința asta. Așa că ne-am pornit la drum, trei munțomani dornici să vadă cum arată toamna de anul ăsta.
Am mers prin ceață pe autostradă, apoi pe sub aceeași nori apăsători, kilometru după kilometru. Șoseaua lua altitudine, apropiindu-ne de ei și părea că va fi o zi de mers prin vată. Mă gândeam că într-un fel așa era si firesc să se intâmple — tot anul ăsta, cu mici excepții, am avut parte măcar de câte un pic de ploi și ceață pe munte. Poate că ultima tură trebuia să rămână în ton, să rimeze cu celelalte. Și tocmai când deveneam aproape convins că așa va fi, când șoseaua trecea pe lângă mânăstirea Suzana, după o curbă mai largă am ieșit la lumină. Norii se opriseră acolo, agățați în picioarele muntelui, iar în fața noastră se ridica însorit Ciucașul.
Am urcat până la cabana Muntele Roșu și de acolo am pornit pe traseu: vârful Muntele Roșu, La Răscruce, vârful Gropșoarele, vârful Zăganu, înapoi până în șaua Gropșoarele, cabana Ciucaș și înapoi la cabana Muntele Roșu prin pârâul Berii. Nimic spectaculos în privința traseului — nici lungimea, nici diferența de altitudine n‑au fost ieșite din comun — l‑am parcurs la pas, fără grabă, cu pauze lungi pentru a admira culorile toamnei. Sub un cer perfect senin pădurea de foioase își etala nuanțele de roșu și galben, împletindu-se cu verdele rășinoaselor și nuanțele de gri ale pietrei. Aerul stătea si el nemișcat, îngăduind soarelui să încălzească muntele ca într‑o zi de vară. Către sud o mare alpină își afla malurile la picioarele Ciucașului. Perfecțiunea învăluise muntele.
Am făcut un popas mai lung în șaua Zăganu — ne-am întins pentru jumătate de oră în iarba înaltă și galbenă și ne-am lăsat furați câteva clipe de somn. Stând cu fața în iarbă simțeam mirosul de fâneață coaptă, încinsă de soarele amiezii și pentru câteva minute mi s‑a părut că toamna s‑a răzgândit și s‑a întors din drum, lăsând vara să mai zăbovească. M‑am ridicat apoi și fagii din vale, înroșiți de brumele dimineților, mi-au confirmat că totul n‑a fost decât o iluzie trecătoare. Americanii au un nume special pentru zilele ca aceea pe care am trăit‑o în Ciucaș: vara indiană.
10:10
Beliciune!