Împarte cu prietenii










Submit

Soldat bătrân, tigaia

Există o bucă­tă­rie a oalei și o bucă­tă­rie de cup­tor. În egală măsură există o bucă­tă­rie a tigăii. Dacă nu le dis­tingi meni­rea fie­că­reia din­tre ele, încă nu știi să gătești, încă nu ești pre­gă­tit să ima­gi­nezi deli­ciul mân­că­ru­ri­lor pri­vind ingre­dien­tele de bază. Căci savoa­rea vii­toare începe pen­tru mine o dată cu ale­ge­rea ingre­dien­te­lor. Atunci cred că tre­buie să-ți închi­pui ală­tu­ră­rile, paleta aro­me­lor, pre­zen­ta­rea finală. E ca și cum ai reuni părți făcute de natură atunci când încă nu exista între­gul lor, dar erau menite să se întâl­nească.

Oala este echi­va­len­tul sem­nu­lui de apă. Mân­că­ru­rile de oală poartă amprenta flui­di­tă­ții și tre­buie să ții seama de rit­mul și tim­pul inter­ca­lă­rii aro­me­lor și gus­tu­ri­lor. Cup­to­rul stă sub sem­nul pămân­tu­lui, chiar dacă am renun­țat de mult la a-l clădi din lut. Mân­că­ru­rile de cup­tor își trag savoa­rea din teme­i­ni­cia telu­rică, așe­zând strat peste strat, cu răb­dare și sta­tor­ni­cie, înăl­țând tem­plul vii­to­ru­lui extaz. Și oală, și cup­tor, au nevoie de un maes­tru al punc­tu­a­li­tă­ții, de un bucă­tar ticăit și meti­cu­los, cu răb­dare de cea­sor­ni­car. N-am fost nici­o­dată acela și pro­ba­bil că nici nu voi fi. Mân­că­ru­rile mele de oală sau cup­tor nu trec de nive­lul unei medi­o­cri­tăți accep­ta­bile.

Tigaia însă, tigaia este foc. Este dru­mul gră­bit spre far­fu­rie de-a lun­gul căruia fie­care secundă con­tează, iar sim­țu­rile bucă­ta­ru­lui tre­buie să fie ascuțite pre­cum un cuțit de măce­lar. Focul nu iartă zăbava, trans­formă nea­ten­ția în scrum indi­gest. Lângă tigaie tre­buie să fii alert, atent la orice schim­bare de con­sis­tență, de aromă, de tex­tură. Ingre­dien­tele tre­buie să cadă în ea fie­care la tim­pul potri­vit, nici o clipă mai târ­ziu, nici o secundă mai devreme.

Din­tre toate bucă­tă­ri­ile cea care pare să mă îngă­duie este aceea tigăii. Poate și pen­tru că îmi place să gătesc în can­ti­tăți mici, mereu alt­ceva. Poate pen­tru că îmi place să-mi ima­gi­nez pe dru­mul spre casă rețeta din fie­care seară. Poate pen­tru că îmi place în egală măsură să gătesc și să mănânc. Mi se pare că oala și cup­to­rul — honi soit qui mal y panse — încu­ra­jează găti­tul în can­ti­tăți mari. Accen­tul lor cade pe repe­ti­ție — oala de ciorbă sau frip­tura în sos greu e menită mân­că­ru­ri­lor ce vor fi așe­zate în far­fu­rie câteva zile la rând. Tigaia este sol­da­tul din tran­șe­ele zil­nice ale lup­tei cu mono­to­nia, propunându-ne să încer­căm mereu altă per­spec­tivă, altă abor­dare.

Toc­mai pen­tru că stă sub sem­nul focu­lui, tigaia are viață scurtă. Ori­cât m-am stră­duit să le lus­tru­iesc armu­rile, tigă­ile mele au pur­tat curând cica­tri­cile bătă­li­i­lor duse în fie­care seară și au pie­rit eroic după șase-șapte luni. Am fost adep­tul celor cu teflon, spe­rând în dura­bi­li­ta­tea lor, dar nici una nu a tre­cut proba tim­pu­lui, urmându-și ante­ce­den­ții către soarta nemi­loasă a guno­i­u­lui. Până când, de căteva luni, m-am îndu­rat să dau o mână de bani pe o tigaie cera­mică Gre­en­Pan și am avut reve­la­ția indes­truc­ti­bi­lu­lui. Este posi­bil ca această ultimă tigaie să devină Tigaia.


Împarte cu prietenii










Submit

Comentarii:


Lasă un comentariu

Your email address will not be published. Required fields are marked *