Când m‑am apucat de scris în blogul de față nu aveam în minte un scop anume, nu-mi propusesem nimic concret, m‑am lăsat doar purtat de dorința simplă de a‑mi expune unele idei și gânduri, de a le nota într-un loc unde să le pot revizita și să le urmăresc evoluția: ce gândeam atunci, ce gândesc acum. Nimic nu s‑a schimbat din intenția de atunci. Doar că, treptat, s‑a adăugat dorința de conversație, de a schimba idei cu ceilalți, de a interacționa și de a afla ce gândesc alții despre subiectele care mie îmi par semnificative. A trecut ceva timp și am încercat să fac cât mai vizibil blogul, ca să vă tentez să intrați într‑o discuție cu mine – până acum nu prea am succes. Și de ceva timp mă tot întreb de ce.
Primul motiv pe care mi l‑aș imagina ar fi că subiectele mele nu sunt interesante. Poate că vârsta mă determină să mă concentrez pe lucruri mai grave, mai vaste și tocmai de aceea intelectual mai indigeste. Poate că trecătorii mei vizitatori nu vor să discute despre globalizare, criză economică, eșecul democrației sau euro-scepticism. Poate că obosiți de stress-ul fiecărei zile, preferă ceva mai “light”, mai “cool”, mai amuzant. Dar cu prietenii apropiați care mai trec din când în când pe aici – la fel de tăcuți și ei ca și cei pe care nu‑i cunosc – am discutat uneori despre subiectele pe care le abordez și as spune că nu par neinteresați. Au opinii formate, au idei și întrebări – cu toate astea le păstrează doar pentru ei.
Al doilea motiv la care mă gândesc este lipsa de timp. Pentru că tuturor ne lipsește timpul, nu‑i așa? Suntem permanent conectați, ocupați, incluși în proiectele noastre sau ale altora și toate au ca imperativ câștigul, profitul, beneficiul material. Nu e timp pentru nimic neimportant, fiecare secundă e prețioasă și ritmul nu poate să scadă niciodată. De aceea “avem de alergat”, “ne descurcăm rapid”, “facem ce putem”. Viața nu ne mai dă răgaz de reflecție, telefonul sună mereu, mesajele email curg. Și ăsta e noul mod de viață.
Săptămâna trecută am stat acasă o zi, pentru că am răcit. Am inghițit ceai și pastile, dar am stat în fața laptop-ului și am lucrat. Și m‑am uitat cu invidie la Kitty, pisica noastră, cum dormitează o zi întreagă, cum priveste pe geam, manâncă și apoi doarme din nou. La un moment dat m‑am întrebat dacă o fi normal să doarmă atât – pe urmă mi-am dat seama că bat câmpii (de la febră, altă scuză n‑am găsit): ce inseamnă normal pentru o pisică? Animalele au modul lor de a se raporta la viață, nu cunosc ambițiile prostești, nu urăsc, nu consumă mai mult decât au nevoie. Își acordă însă timp pentru a sta fără să facă nimic, contemplând lucrurile așa cum se întâmplă ele. Trăiesc, pur și simplu. Ce bine ar fi dacă ne-am putea intoarce la animalul din noi, găsindu-ne ritmul firesc, frecvența naturală care să ne lase un interval de proprie regăsire.
De fapt trepidația permanentă în care ne lăsăm antrenați ne face să uităm complet exercitiul reflecției, ca metodă de a progresa ca oameni. Nemaiavând timp de gândire introspectivă nu putem să mai distingem ce e bun și ce e rău în viața noastră, cum ar trebui să ne recompunem timpul, către ce ar trebui să ne îndreptăm. Invadați continuu de ceilalți, trăim într-un continuu zgomot de fond care ne împiedică să mai fim singuri, doar cu sinele propriu și să medităm la propriul destin.
Poate că de aceea voi, dragii mei vizitatori, rămâneți tăcuți când se întâmplă să treceți pe aici – nu e timp să meditați prea mult la cele ce încerc să vi le spun. Și, de bună seamă, nu e timp nici să intrați în vorbă cu mine – e mereu altceva mai urgent, mai important de făcut. Sunt puțin trist, dar am să-mi continui mono(b)logul. Până la capăt.
13:11
Morala: scrii prea bine! perfect argumentat, rotund încheiat, nu ne dai ocazia să sărim să te contrazicem. mai bagă şi tu câte o şopârlică, precum aceea cum că, vezi Doamne, nu am avea timp. avem dom’ne timp, ne mai trebui însă şi disponibilitate..
14:11
sunt de acord cu Bogdan!
14:11
M‑am întrebat adesea de ce nu (mai) comunică oamenii. Iată motivele:
1.când sunt fericiţi sau nefericiţi, pentru că sunt stările în care nu le mai trebuie nimic. nu am aşteptări nici de la unii, nici de la ceilalţi şi în general lumea fuge şi de unii şi de alţii, poate tocmai din incapacitatea acestora de a înţelege, de a dărui.
/*mă refer la conceptul occidental al nefericirii, nu la nenorocirea africană*/
2.când devin egoişti şi individualişti. cumva seamănă cu prima categorie, prin accentul pe propria persoană, însă motivele devenirii sunt altele. cred că e ceea ce societatea a făcut din noi, cred că e ceea ce şi Sorin încearcă să ne spună. doar că Sorin ne oferă şi soluţia, cu platformă cu tot. îţi trebuie o doză de altruism şi generozitate ca să comunici, chiar şi idei. îţi trebuie un soi de solidaritate şi respect pentru cei ce o fac.
3. acum, ce putem face noi din ceea ce a făcut societatea din noi: a ne însuşi un exerciţiu şi o tehnică a mărturisirii, a împărtăşirii, care este un efort voluntar, nu lipsit de pericol (poţi să devii ridicol, poţi să lezezi, poţi să şochezi, poţi să zgâlţâi), dar care poate merită asumat.
17:11
Nu e vorba de idei neinteresante, iti citesc (citim) blogul cu mult interes, de la prima adresa. Umorul, sensibilitatea cu care scunt scrise articolele, perspectiva din care sunt privite situatiile (in sfarsit un om normal!) ma fac sa savurez fiecare din articole, chiar si in domenii in care nu am nici o treaba.
Dar, intr-adevar, viteza cu care trebuie sa luam decizii si sa actionam este foarte mare, astfel ca scurtele momente de delectare le pierdem cu cititul si nu ne mai ramane timp de scris. 🙁 .
In plus, e ca la petrecerile din scoala generala: pana nu iese o fata sau un baiat mai curajosi la dans, nu prea se inghesuie restul 🙂
Poate mai spargem de acum linistea si declansam ceva dialog pe spatiul virtual 😉
Nu ca e ceva mai important de facut, dar e greu sa fii primul la dans, se uita toata lumea 😀 Si in plus cand sunt de acord cu tot ce scrii, nu pot sa fac ca o mare clasica in viata si sa comentez: “wow”, “cool”, “kepp it up, man!”, “yessss”. Ceva substanta, nerv, mirodenie tot trebuie 😉
Acum ca viteza cu care ne derulam viata este mare sau mica este un concept mult prea relativ pentru a fi discutat intr-un comentariu; insa ceea ce trebuie sa realizam este ca viteza ne‑o dam noi; nu suntem “antrenati” de altii, de societate, de guvern, etc. Noi decidem ca vrem sa facem si aia, si asta, si ailalta si in timp scurt, noi decidem prioritatile. Sigur, presiunea este mare, daca nu faci una sau alta poate sa para ca o pierdere, poate e, poate nu, dar viteza cu care mergem trebuie sa fie “la limita evitarii oricarui pericol” — parafrazand un paragraf de lege muuult pomenit. Si oricat de repede mergem, intotdeauna trebuie sa fie timp sa lasi totul — oricat de urgent — la o parte, pentru ca sa observi viata si din alta perspectiva; sau sa te ridici deasupra traficului, pur si simplu observandu‑l.
Dixit !
18:11
E pur si muove! Există viață după servici. Mă bucur de vizitele tale (voastre) pentru că așa știu că nu sunt singur împotriva tuturor 🙂
Ai dreptate, viteza și ritmul vieții noastre merită o discuție mai largă decât un comentariu și promit să revin la subiect. Mă gândesc că ar trebui abordat prin categorisirea lucrurilor care ne aglomerează viața facând‑o mai alertă decât putem uneori suporta și apoi o analiză sinceră a necesității lor reale. S‑ar putea să fim mirați de ceea ce vom constata…
Până atunci însă nu te uita că ceilalți n‑au ieșit la dans; uite ce bine ne mișcăm noi doi și asta e îndeajuns.
19:10
“Aprob pozitiv” toate cele spuse, de fapt chiar am timp dar il ucid cum nu trebuie!!!
18:11
Cum te pot ajuta să inveți tehnicile corecte de asomare? 😀