Povestea tovarășului manager

Cu ani în urmă, în vre­mea comu­nis­mu­lui româ­nesc, trăia prin­tre noi un tip de om cu totul spe­cial: tova­ră­șul direc­tor. Deși îl găseai peste tot nu era deloc un ins comun. Des­ti­nul fie­că­ruia depin­dea final­mente de un tova­răș direc­tor care avea pute­rea de a face și des­face com­pli­ca­tele ițe ale vie­ții, împăr­țind jus­ti­ția și bunăs­ta­rea prin mira­cu­lo­sul lui instru­ment: apro­ba­rea. Tova­ră­șul direc­tor putea să‐ți aprobe cere­rea de bute­lie, avan­sa­rea pro­fe­sio­nală, con­ce­diul, mări­rea de sala­riu și aproape orice alt­ceva din­tre lucru­rile care com­pun viața unui om obiș­nuit. De aceea el era pri­vit cu un ames­tec de teamă și admi­ra­ție de către cei mai mulți și chiar dacă pe la col­țuri se găseau întot­dea­una cle­ve­ti­tori și nemul­țu­miți, vocea lor era prea slabă ca să cla­tine soclul pe care soci­e­ta­tea îl așe­zase.

A tre­cut ceva timp de atunci, am par­curs anii con­fuzi de după ‘89 și am asis­tat la moar­tea tova­ră­șu­lui direc­tor și naș­te­rea dom­nu­lui mana­ger. Sub ochii celor care cre­deau că tova­ră­șul direc­tor e indes­truc­ti­bil și intan­gi­bil, per­so­na­jul părea că și‐a des­tră­mat man­tia isto­rică de ato­tpu­ter­nic și că a sucom­bat defi­ni­tiv, mătu­rat de valul schim­bă­ri­lor. Din spuma aces­tui valu­lui a apă­rut noul «deus ex machina» al eco­no­miei româ­nești, mân­tu­i­to­rul tutu­ror meteh­ne­lor anchi­lo­za­tei indus­trii comu­niste – mana­ge­rul. Puțini au obser­vat la înce­put că era de fapt tot tova­ră­șul direc­tor, îmbră­cat nițel alt­fel, cu vreo două diplome în plus căpă­tate la șco­lile de vară, pre­gă­tit să‐și reia pozi­ția care i se cuve­nea de drept: cine știa mai multe des­pre dede­sub­tu­rile eco­no­miei româ­nești decât el?

Tova­ră­șul direc­tor, deve­nit mana­ger cir­cum­stan­țial, a evo­luat apoi rapid în acțio­nar majo­ri­tar, mânu­ind cu îndemâ­nare legile pri­va­ti­ză­rii și înțe­le­gând mai bine ca ori­cine oport­u­ni­tă­țile care le ofe­rea con­fu­zia gene­rală cre­ată de per­ma­nen­tul răz­boi româno‐român. De aici a fost doar un pas până la a deveni antre­pre­no­rul de azi, el sau copii săi, edu­cați să fruc­ti­fice cinic degrin­go­lada unei soci­e­tăți în nevoie dis­pe­rată de lideri și modele. Au deve­nit ei înșiși mode­lele de azi, când majo­ri­ta­tea româ­ni­lor își doresc îmbo­gă­ți­rea rapidă și facilă, “tunul” care să‐i pro­pul­seze în rân­dul celor pri­vi­le­gi­ați și înstă­riți. Tova­ră­șul direc­tor și‐a sal­vat des­ti­nul, reve­nind pe soclul care îi era hărăzit.

Noul antre­pre­nor știa însă că e nevoie și de un nou tova­răș direc­tor, cineva care să ordo­neze gloata și să o pună la treabă. Așa a apă­rut noul val de mana­geri, ema­na­ție a unei clase de acțio­na­riat care își dorea con­ti­nu­a­rea tra­di­ției de con­du­că­tori sta­li­niști. Ca întot­dea­una, s‐au găsit des­tui care să accepte fără scru­pule tipul acesta de anga­ja­ment, poleindu‐se cu titu­la­tu­rile pom­poase pe care cul­tura mana­ge­ri­ală occi­den­tală le‐a creat: CEO, exe­cu­tive direc­tor, mana­ging direc­tor. Jus­ti­fi­ca­rea pozi­ției a fost poate par­tea cea mai sim­plă: câteva cur­suri de MBA prin care au tre­cut ca gâsca prin apă, căteva vizite prin țări ves­tice de unde s‐au “îmbi­bat” cu spi­ri­tul demo­cra­tic, câteva trans­for­mări de voca­bu­lar – sar­cina se numește acum obiec­tiv, orele supli­men­tare neplătite au deve­nit impli­care, vii­to­rul lumi­nos e înlo­cuit de pro­fit. În spa­tele aces­tor titu­la­turi rân­jește vic­to­rios spi­ri­tul ace­lu­iași tova­răș direc­tor. Mai bine de 80% din mana­ge­rii români se regă­sesc, într‐un fel sau altul, în această carac­te­ri­zare.

Noul mana­ger este mereu într‐o agi­ta­ție febrilă pe care o carac­te­ri­zează drept dina­mi­ci­tate a celui care are viziu­nea unui vii­tor. Aproape peste tot am auzit des­pre “carac­te­rul dina­mic al com­pa­niei noa­as­tre”, “fle­xi­bi­li­ta­tea pe care ne‐o impune piața” ca expre­sii ale unei lipse de reguli și pro­ce­duri. Ți se spune de fapt că orice este posi­bil și că nimic nu este pre­vi­zi­bil. Am auzit chiar des­pre res­pin­ge­rea noțiu­nii de buget anual pe motiv că “ne împie­dică să fim fle­xi­bili”. Sub toate aceste expre­sii se ascunde lipsa de com­pe­tență – câtă vreme nu se pri­cepe la nimic în mod con­cret este absurd să pro­po­vă­du­iască pre­dic­ti­bi­li­ta­tea și cadența; în rit­mul con­stant al moto­ru­lui com­pa­niei s‐ar auzi ime­diat zgo­mo­tele ciu­date ale pro­priei incom­pe­tențe. Este de aceea mult mai bine să prac­tice nevroza pro­fe­sio­nală colec­tivă, obligându‐i pe toți cei­lalți să îl urmeze în zig‐zag‐urile sale inco­e­rente, pe care le eti­che­tează glo­rios drept “adap­tare la cerin­țele pie­ței”.

Cu tim­pul aceasta lipsă de com­pe­tență i‐a creat un han­di­cap per­ma­nent și ire­ver­si­bil, fiindu‐i impo­si­bil să apre­cieze și să folo­sească orice fel de com­pe­tență, chiar dacă îi este la îndemână. Cu toate astea, ori de câte ori își alege cola­bo­ra­to­rii direcți este foarte meti­cu­los în a pre­ciza com­pe­ten­țele pe care aceștia tre­buie să le posede. A doua zi după anga­jare însă, com­pe­tența tre­buie lăsată la ușa com­pa­niei, pen­tru că “nu e momen­tul să schim­băm acum” sau “la noi nu merg ide­ile astea”. M‐am între­bat ade­sea de ce e atât de impor­tantă com­pe­tența teo­re­tică, pre­zen­tată în CV, în timp ce cea reală, prac­ti­cată, e aproape mai întot­dea­una toxică. Sin­gu­rul răs­puns pe care l‐am găsit până acum este că noul mana­ger român își alege cola­bo­ra­to­rii în ace­lași mod cum își alege mașina: să fie scumpă, să aibă dotă­rile de ultimă oră, dar apoi nu‐i folo­sește nici­o­dată func­țio­na­li­tă­țile. Dorința sa este de a epata prin orice mij­loc, nu de a per­forma.

Lipsa de com­pe­tență a dus și la pier­de­rea trep­tată și defi­ni­tivă a sim­țu­lui de res­pon­sa­bi­li­tate. Res­pon­sa­bi­li­ta­tea nu se poate exersa în gol, pe noțiuni teo­re­tice, ci pe fun­damen­tul unei com­pe­tențe cre­a­tive. Ești res­pon­sa­bil de ceea ce cre­ezi, de ceea ce con­cepi. Neputându‐și asuma o res­pon­sa­bi­li­tate pen­tru care nu are fun­dament, noul mana­ger o împinge per­ma­nent către subal­ter­nii săi. Ei sunt cei care tre­buie să‐și asume rea­li­za­rea obiec­ti­ve­lor. Orice eșec le este auto­mat atri­buit, în timp ce orice reu­șită tre­buie s‐o esca­la­deze obli­ga­to­riu către el. Ei sunt întot­dea­una vino­vați, el e mereu sal­va­to­rul.

Para­do­xal, dele­ga­rea res­pon­sa­bi­li­tă­ții e întot­dea­una înso­țită de păs­tra­rea auto­ri­tă­ții. Mana­ge­rul român post‐decembrist e aspru, dar sever. Dis­ci­plina e sfântă, bătaia (citește con­ce­di­e­rea) e ruptă din rai. Dacă nu știe să facă nimic și nici nu‐și ia res­pon­sa­bi­li­tăți, noul mana­ger e cel puțin ferm în con­vin­ge­rea sa că auto­ri­ta­tea sa este apa­na­jul pozi­ției sale supe­ri­oare, instru­men­tul său mana­ge­rial de care nu tre­buie să‐i fie jenă să abu­zeze. Deci­zi­ile tre­buie să fie doar ale lui. Iar dacă nu știe care e deci­zia corectă într‐o speță sau alta, e dato­ria subal­ter­ni­lor să i‐o suge­reze dis­cret, pen­tru ca el să o poată rosti răs­pi­cat, arogându‐și încă o dată geni­a­li­ta­tea găsi­rii solu­ției.

Gene­ra­ții de anga­jați cresc sub umbra aces­tui tip de lider. Și dacă la nivel indi­vi­dual nici unul din aceste per­so­naje nu este decât o cari­ca­tură, suma lor la nive­lul între­gii Româ­nii are un efect mult mai grav – în absența altor repere, mulți tineri con­clu­zio­nează că acesta este mode­lul de urmat, asta este calea spre rea­li­zare. Mime­tis­mul împinge aceste tră­să­turi către gene­ra­li­zare – tot mai mulți dis­pre­țu­iesc com­pe­tența și efor­tul care tre­buie depus în obți­ne­rea ei, tot mai puțini se simt res­pon­sa­bili de viața și de rea­li­ză­rile lor, tot mai mulți devin auto­ri­tari în com­por­ta­men­tul lor, pre­tin­zând celor­lalți și soci­e­tă­ții să li se dea titluri și com­pen­sa­ții îna­inte ca ei să fi demon­strat pro­pria valoare. În comu­nism așa ceva nu era posi­bil – clasa con­du­că­toare era clar deli­mi­tată prin numi­rile făcute de par­tid, iar insu­lui comun nu i se tolera decât cel mult o impos­turâ slu­gar­nică, la umbra unui șef. Para­do­xal, deși mulți cre­deau că‐i va veni de hac, demo­cra­ția i‐a per­mis tova­ră­șu­lui direc­tor să devină ubi­cuu, să se mani­feste în orice indi­vid, să‐și dise­mi­neze vic­to­rios spi­ri­tul în fie­care colț al soci­e­tă­ții.

Nepro­duc­tiv, incom­pe­tent, mito­man, dupli­ci­tar și lacom, tova­ră­șul mana­ger e deo­cam­dată noul model al soci­e­tă­ții româ­nești. Dacă nu‐l vom înlo­cui cu modele auten­tice, va deveni curând gro­pa­rul spe­ran­țe­lor noas­tre de mai bine, anulându‐ne toate încer­că­rile de a deveni mai buni, prin ani­hi­la­rea voin­ței de a pro­gresa. De fapt, dacă facem să fie bine, dacă ne des­cur­căm, merge și‐așa. Nu?


Citește...


Evaluează...

Mulțumesc! Spune și altora despre articol.
 
Spune-mi, te rog, cum ți s-a părut articolul?
  • Interesant
  • Original
  • Amuzant
  • Plictisitor
  • Trist
  • Enervant

Comentează pe Facebook...


Comentează pe blog...

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.


  1. Emanuel M.

    Din pacate rea­li­ta­tea din Ro nu difera foarte mult de rea­li­ta­tea din occi­dent. In vest, sunt multe lucruri foarte ase­ma­na­toare. Pro­ble­mele cu care se con­frunta acum occi­den­tul sunt pro­bleme de fond nu de forma iar cei care au pro­dus situ­a­tia de astazi sunt oameni care pozeaza ca nu ar avea de fapt nici o lega­tura cu ea. Pen­tru cei care nu au vazut le reco­mand fil­mul "Inside Job" care nu face decat sa con­firme ceea ce, pro­ba­bil, fie­care din­tre noi banu­iam, dar nu aveam o con­fir­mare foarte clara, si anume ca sis­te­mul actual se bazeaza pe niste reguli rela­tiv sim­ple si anume cei de la putere trag toate sfo­rile ast­fel incat sa obtina cat mai multe pe spi­na­rea celor multi si necu­nos­ca­tori iar celor care ar tre­bui sa ii veri­fice pen­tru ceea ce fac le arunca si lor o halca din cio­lan ca sa taca din gura si sa spuna ca lucru­rile sunt total dife­rite fata de rea­li­tate. Iar rea­li­ta­tea a fost ca toate com­pa­ni­ile care au decla­rat fali­men­tul erau la acel moment cotate cu rating‐uri aproape de maxim.
    Au ras­puns in vreun fel renu­mi­tele firme care faceau asa‐zisele rating‐uri?, au ras­puns in vreun fel CEO‐ii, CFO‐ii si alti indi­vizi ale caror func­tii se ter­mina cu "ii"?, sigur ca da, unii din­tre ei au ras­puns cu demi­sii si cu rama­ne­rea in con­si­li­ile de admi­nis­tra­tie, cu sume fabu­loase pri­mite drept ras­plata pen­tru "per­for­manta" de a duce o intreaga lume in haos.
    De ce ar func­tiona lucru­rile dife­rit in Ro?

    • Sorin Sfirlogea

      Am văzut si eu Inside job. E într‐adevăr remar­ca­bil. Am înțe­les mai bine cum a func­țio­nat pira­mida cre­di­te­lor în SUA și cu cât cinism a fost pră­bu­șit în mod inten­țio­nat sis­te­mul. Ceea ce mi‐a deve­nit clar este că o dată ce s‐a ajuns la gra­dul ăsta de per­ver­siune por­nind de la o soci­e­tate clă­dită pe prin­ci­piul pro­fi­tu­lui, nu văd cum ar mai putea fi oprit sis­te­mul.

  2. Corina

    Eu zic sa nu mai astepti, Bogdan. Cine crezi ca ar mai putea emite ast­fel de idei? Stii cum e vorba aia: daca ai idei si nu esti prost sau nu faci pe pros­tul esti… pro­ce­so­man! 🙂

  3. Bogdan Avadanei

    Și uite așa ne îndrep­tăm încet (sau repede?) către o soci­e­tate care nu apre­ciază valoa­rea, ci mima­rea valo­rii. Tova­ră­șul mana­ger este numai unul din fac­to­rii ce favo­ri­zează acest lucru, de ase­me­nea media iși are meri­tul ei, cali­ta­tea învă­țămân­tu­lui acce­le­rează un pic pro­ce­sul, iar exem­plele date de "oame­nii zilei" bat cuiul final în coș­ciu­gul valo­rii româ­nești.
    Aștept totuși (spe­ranța moare ultima) momen­tul unor idei care vor cris­ta­liza valo­rile româ­nești într‐un nucleu sufi­cient de puter­nic pen­tru a răs­turna această situație/direcție. Simt că exista posi­bi­li­ta­tea, și încerc să‐mi sacri­fic ceva neu­roni să o găsesc.

    • Sorin Sfirlogea

      Oooo, media are rol de pri­ma­donă în această piesă. Dar îmi pare că e o legă­tură stra­nie între tova­ră­șii direc­tori (deve­niți ono­ra­bili antre­pre­nori) și patro­nii trus­tu­ri­lor de media – dacă nu sunt exact ace­leași per­soane, măcar sunt foarte buni pri­e­teni.

      • Bogdan Avadanei

        Corect, aici ai mare drep­tate. Și pro­ba­bil si "oame­nii zilei" la fel. Ar mai rămâne învă­țămân­tul ca o cale de a frâna feno­me­nul, dar de ce am impre­sia că și frâiele aces­tuia sunt sub con­tro­lul unor tova­răși direc­tori iubi­tori de admi­nis­tra­ție de stat și gene­ra­tori de diplome en‐gros?


Abonează-te...

Trimite-mi articolele noi la: 

Am înțeles termenii și condițiile în care sunt utilizate datele mele.

Meniu