Cu ani în urmă, în vre­mea co­mu­nis­mu­lui ro­mâ­nesc, trăia prin­tre noi un tip de om cu to­tul spe­cial: to­va­ră­șul di­rec­tor. Deși îl gă­seai peste tot nu era de­loc un ins co­mun. Des­ti­nul fi­e­că­ruia de­pin­dea fi­nal­mente de un to­va­răș di­rec­tor care avea pu­te­rea de a face și des­face com­pli­ca­tele ițe ale vie­ții, îm­păr­țind jus­ti­ția și bu­năs­ta­rea prin mi­ra­cu­lo­sul lui in­stru­ment: apro­ba­rea. To­va­ră­șul di­rec­tor pu­tea să-ți aprobe ce­re­rea de bu­te­lie, avan­sa­rea pro­fe­sio­nală, con­ce­diul, mă­ri­rea de sa­la­riu și aproape orice alt­ceva din­tre lu­cru­rile care com­pun viața unui om obiș­nuit. De aceea el era pri­vit cu un ames­tec de teamă și ad­mi­ra­ție de că­tre cei mai mulți și chiar dacă pe la col­țuri se gă­seau în­tot­dea­una cle­ve­ti­tori și ne­mul­țu­miți, vo­cea lor era prea slabă ca să cla­tine so­clul pe care so­ci­e­ta­tea îl așe­zase.

A tre­cut ceva timp de atunci, am par­curs anii con­fuzi de după ‘89 și am asis­tat la moar­tea to­va­ră­șu­lui di­rec­tor și naș­te­rea dom­nu­lui ma­na­ger. Sub ochii ce­lor care cre­deau că to­va­ră­șul di­rec­tor e in­des­truc­ti­bil și in­tan­gi­bil, per­so­na­jul pă­rea că și‑a des­tră­mat man­tia is­to­rică de ato­tpu­ter­nic și că a su­com­bat de­fi­ni­tiv, mă­tu­rat de va­lul schim­bă­ri­lor. Din spuma aces­tui va­lu­lui a apă­rut noul «deus ex ma­china» al eco­no­miei ro­mâ­nești, mân­tu­i­to­rul tu­tu­ror me­teh­ne­lor an­chi­lo­za­tei in­dus­trii co­mu­niste – ma­na­ge­rul. Pu­țini au ob­ser­vat la în­ce­put că era de fapt tot to­va­ră­șul di­rec­tor, îm­bră­cat nițel alt­fel, cu vreo două di­plome în plus că­pă­tate la șco­lile de vară, pre­gă­tit să-și reia po­zi­ția care i se cu­ve­nea de drept: cine știa mai multe des­pre de­de­sub­tu­rile eco­no­miei ro­mâ­nești de­cât el?

To­va­ră­șul di­rec­tor, de­ve­nit ma­na­ger cir­cum­stan­țial, a evo­luat apoi ra­pid în ac­țio­nar ma­jo­ri­tar, mâ­nu­ind cu în­demâ­nare le­gile pri­va­ti­ză­rii și în­țe­le­gând mai bine ca ori­cine oport­u­ni­tă­țile care le ofe­rea con­fu­zia ge­ne­rală cre­ată de per­ma­nen­tul răz­boi ro­mâno-ro­mân. De aici a fost doar un pas până la a de­veni an­tre­pre­no­rul de azi, el sau co­pii săi, edu­cați să fruc­ti­fice ci­nic de­grin­go­lada unei so­ci­e­tăți în ne­voie dis­pe­rată de li­deri și mo­dele. Au de­ve­nit ei în­șiși mo­de­lele de azi, când ma­jo­ri­ta­tea ro­mâ­ni­lor își do­resc îm­bo­gă­ți­rea ra­pidă și fa­cilă, “tu­nul” care să‑i pro­pul­seze în rân­dul ce­lor pri­vi­le­gi­ați și în­stă­riți. To­va­ră­șul di­rec­tor și‑a sal­vat des­ti­nul, re­ve­nind pe so­clul care îi era hă­răzit.

Noul an­tre­pre­nor știa însă că e ne­voie și de un nou to­va­răș di­rec­tor, ci­neva care să or­do­neze gloata și să o pună la treabă. Așa a apă­rut noul val de ma­na­geri, ema­na­ție a unei clase de ac­țio­na­riat care își do­rea con­ti­nu­a­rea tra­di­ției de con­du­că­tori sta­li­niști. Ca în­tot­dea­una, s‑au gă­sit des­tui care să ac­cepte fără scru­pule ti­pul acesta de an­ga­ja­ment, po­le­indu-se cu ti­tu­la­tu­rile pom­poase pe care cul­tura ma­na­ge­ri­ală oc­ci­den­tală le‑a creat: CEO, exe­cu­tive di­rec­tor, ma­na­ging di­rec­tor. Jus­ti­fi­ca­rea po­zi­ției a fost poate par­tea cea mai sim­plă: câ­teva cur­suri de MBA prin care au tre­cut ca gâsca prin apă, că­teva vi­zite prin țări ves­tice de unde s‑au “îm­bi­bat” cu spi­ri­tul de­mo­cra­tic, câ­teva trans­for­mări de vo­ca­bu­lar – sar­cina se nu­mește acum obiec­tiv, orele su­pli­men­tare ne­plătite au de­ve­nit im­pli­care, vi­i­to­rul lu­mi­nos e în­lo­cuit de pro­fit. În spa­tele aces­tor ti­tu­la­turi rân­jește vic­to­rios spi­ri­tul ace­lu­iași to­va­răș di­rec­tor. Mai bine de 80% din ma­na­ge­rii ro­mâni se re­gă­sesc, într-un fel sau al­tul, în această ca­rac­te­ri­zare.

Noul ma­na­ger este me­reu într‑o agi­ta­ție fe­brilă pe care o ca­rac­te­ri­zează drept di­na­mi­ci­tate a ce­lui care are vi­ziu­nea unui vi­i­tor. Aproape peste tot am au­zit des­pre “ca­rac­te­rul di­na­mic al com­pa­niei noa­as­tre”, “fle­xi­bi­li­ta­tea pe care ne‑o im­pune piața” ca ex­pre­sii ale unei lipse de re­guli și pro­ce­duri. Ți se spune de fapt că orice este po­si­bil și că ni­mic nu este pre­vi­zi­bil. Am au­zit chiar des­pre res­pin­ge­rea no­țiu­nii de bu­get anual pe mo­tiv că “ne îm­pie­dică să fim fle­xi­bili”. Sub toate aceste ex­pre­sii se as­cunde lipsa de com­pe­tență – câtă vreme nu se pri­cepe la ni­mic în mod con­cret este ab­surd să pro­po­vă­du­iască pre­dic­ti­bi­li­ta­tea și ca­dența; în rit­mul con­stant al mo­to­ru­lui com­pa­niei s‑ar auzi ime­diat zgo­mo­tele ciu­date ale pro­priei in­com­pe­tențe. Este de aceea mult mai bine să prac­tice ne­vroza pro­fe­sio­nală co­lec­tivă, obligându‑i pe toți cei­lalți să îl ur­meze în zig-zag-urile sale in­co­e­rente, pe care le eti­che­tează glo­rios drept “adap­tare la ce­rin­țele pie­ței”.

Cu tim­pul aceasta lipsă de com­pe­tență i‑a creat un han­di­cap per­ma­nent și ire­ver­si­bil, fiindu‑i im­po­si­bil să apre­cieze și să fo­lo­sească orice fel de com­pe­tență, chiar dacă îi este la în­demână. Cu toate as­tea, ori de câte ori își alege co­la­bo­ra­to­rii di­recți este foarte me­ti­cu­los în a pre­ciza com­pe­ten­țele pe care aceștia tre­buie să le po­sede. A doua zi după an­ga­jare însă, com­pe­tența tre­buie lă­sată la ușa com­pa­niei, pen­tru că “nu e mo­men­tul să schim­băm acum” sau “la noi nu merg ide­ile as­tea”. M‑am în­tre­bat ade­sea de ce e atât de im­por­tantă com­pe­tența te­o­re­tică, pre­zen­tată în CV, în timp ce cea re­ală, prac­ti­cată, e aproape mai în­tot­dea­una to­xică. Sin­gu­rul răs­puns pe care l‑am gă­sit până acum este că noul ma­na­ger ro­mân își alege co­la­bo­ra­to­rii în ace­lași mod cum își alege ma­șina: să fie scumpă, să aibă do­tă­rile de ul­timă oră, dar apoi nu‑i fo­lo­sește nici­o­dată func­țio­na­li­tă­țile. Do­rința sa este de a epata prin orice mij­loc, nu de a per­forma.

Lipsa de com­pe­tență a dus și la pier­de­rea trep­tată și de­fi­ni­tivă a sim­țu­lui de res­pon­sa­bi­li­tate. Res­pon­sa­bi­li­ta­tea nu se poate exersa în gol, pe no­țiuni te­o­re­tice, ci pe fun­damen­tul unei com­pe­tențe cre­a­tive. Ești res­pon­sa­bil de ceea ce cre­ezi, de ceea ce con­cepi. Ne­pu­tându-și asuma o res­pon­sa­bi­li­tate pen­tru care nu are fun­dament, noul ma­na­ger o îm­pinge per­ma­nent că­tre su­bal­ter­nii săi. Ei sunt cei care tre­buie să-și asume re­a­li­za­rea obiec­ti­ve­lor. Orice eșec le este auto­mat atri­buit, în timp ce orice re­u­șită tre­buie s‑o es­ca­la­deze obli­ga­to­riu că­tre el. Ei sunt în­tot­dea­una vi­no­vați, el e me­reu sal­va­to­rul.

Pa­ra­do­xal, de­le­ga­rea res­pon­sa­bi­li­tă­ții e în­tot­dea­una în­so­țită de păs­tra­rea au­to­ri­tă­ții. Ma­na­ge­rul ro­mân post-de­cem­brist e as­pru, dar se­ver. Dis­ci­plina e sfântă, bă­taia (ci­tește con­ce­di­e­rea) e ruptă din rai. Dacă nu știe să facă ni­mic și nici nu-și ia res­pon­sa­bi­li­tăți, noul ma­na­ger e cel pu­țin ferm în con­vin­ge­rea sa că au­to­ri­ta­tea sa este apa­na­jul po­zi­ției sale su­pe­ri­oare, in­stru­men­tul său ma­na­ge­rial de care nu tre­buie să‑i fie jenă să abu­zeze. De­ci­zi­ile tre­buie să fie doar ale lui. Iar dacă nu știe care e de­ci­zia co­rectă într‑o speță sau alta, e da­to­ria su­bal­ter­ni­lor să i‑o su­ge­reze dis­cret, pen­tru ca el să o poată rosti răs­pi­cat, aro­gându-și încă o dată ge­ni­a­li­ta­tea gă­si­rii so­lu­ției.

Ge­ne­ra­ții de an­ga­jați cresc sub um­bra aces­tui tip de li­der. Și dacă la nivel in­di­vi­dual nici unul din aceste per­so­naje nu este de­cât o ca­ri­ca­tură, suma lor la nive­lul în­tre­gii Ro­mâ­nii are un efect mult mai grav – în ab­sența al­tor re­pere, mulți ti­neri con­clu­zio­nează că acesta este mo­de­lul de ur­mat, asta este ca­lea spre re­a­li­zare. Mi­me­tis­mul îm­pinge aceste tră­să­turi că­tre ge­ne­ra­li­zare – tot mai mulți dis­pre­țu­iesc com­pe­tența și efor­tul care tre­buie de­pus în ob­ți­ne­rea ei, tot mai pu­țini se simt res­pon­sa­bili de viața și de re­a­li­ză­rile lor, tot mai mulți de­vin au­to­ri­tari în com­por­ta­men­tul lor, pre­tin­zând ce­lor­lalți și so­ci­e­tă­ții să li se dea ti­tluri și com­pen­sa­ții îna­inte ca ei să fi de­mon­strat pro­pria va­loare. În co­mu­nism așa ceva nu era po­si­bil – clasa con­du­că­toare era clar de­li­mi­tată prin nu­mi­rile fă­cute de par­tid, iar in­su­lui co­mun nu i se to­lera de­cât cel mult o im­pos­turâ slu­gar­nică, la um­bra unui șef. Pa­ra­do­xal, deși mulți cre­deau că‑i va veni de hac, de­mo­cra­ția i‑a per­mis to­va­ră­șu­lui di­rec­tor să de­vină ubi­cuu, să se ma­ni­feste în orice in­di­vid, să-și di­se­mi­neze vic­to­rios spi­ri­tul în fi­e­care colț al so­ci­e­tă­ții.

Ne­pro­duc­tiv, in­com­pe­tent, mi­to­man, du­pli­ci­tar și la­com, to­va­ră­șul ma­na­ger e deo­cam­dată noul mo­del al so­ci­e­tă­ții ro­mâ­nești. Dacă nu‑l vom în­lo­cui cu mo­dele au­ten­tice, va de­veni cu­rând gro­pa­rul spe­ran­țe­lor noas­tre de mai bine, anulându-ne toate în­cer­că­rile de a de­veni mai buni, prin ani­hi­la­rea vo­in­ței de a pro­gresa. De fapt, dacă fa­cem să fie bine, dacă ne des­cur­căm, merge și-așa. Nu?


Comentează pe Facebook...


Lasă un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

  1. Emanuel M.

    Din pa­cate re­a­li­ta­tea din Ro nu di­fera foarte mult de re­a­li­ta­tea din oc­ci­dent. In vest, sunt multe lu­cruri foarte ase­ma­na­toare. Pro­ble­mele cu care se con­frunta acum oc­ci­den­tul sunt pro­bleme de fond nu de forma iar cei care au pro­dus si­tu­a­tia de as­tazi sunt oa­meni care po­zeaza ca nu ar avea de fapt nici o le­ga­tura cu ea. Pen­tru cei care nu au va­zut le re­co­mand fil­mul “In­side Job” care nu face de­cat sa con­firme ceea ce, pro­ba­bil, fi­e­care din­tre noi ba­nu­iam, dar nu aveam o con­fir­mare foarte clara, si anume ca sis­te­mul ac­tual se ba­zeaza pe niste re­guli re­la­tiv sim­ple si anume cei de la pu­tere trag toate sfo­rile ast­fel in­cat sa ob­tina cat mai multe pe spi­na­rea ce­lor multi si ne­cu­nos­ca­tori iar ce­lor care ar tre­bui sa ii ve­ri­fice pen­tru ceea ce fac le arunca si lor o halca din cio­lan ca sa taca din gura si sa spuna ca lu­cru­rile sunt to­tal di­fe­rite fata de re­a­li­tate. Iar re­a­li­ta­tea a fost ca toate com­pa­ni­ile care au de­cla­rat fa­li­men­tul erau la acel mo­ment co­tate cu ra­ting-uri aproape de ma­xim.
    Au ras­puns in vreun fel re­nu­mi­tele firme care fa­ceau asa-zi­sele ra­ting-uri?, au ras­puns in vreun fel CEO-ii, CFO-ii si alti in­di­vizi ale ca­ror func­tii se ter­mina cu “ii”?, si­gur ca da, unii din­tre ei au ras­puns cu de­mi­sii si cu ra­ma­ne­rea in con­si­li­ile de ad­mi­nis­tra­tie, cu sume fa­bu­loase pri­mite drept ras­plata pen­tru “per­for­manta” de a duce o in­treaga lume in haos.
    De ce ar func­tiona lu­cru­rile di­fe­rit in Ro?

    • Sorin Sfirlogea

      Am vă­zut si eu In­side job. E într-ade­văr re­mar­ca­bil. Am în­țe­les mai bine cum a func­țio­nat pi­ra­mida cre­di­te­lor în SUA și cu cât ci­nism a fost pră­bu­șit în mod in­ten­țio­nat sis­te­mul. Ceea ce mi‑a de­ve­nit clar este că o dată ce s‑a ajuns la gra­dul ăsta de per­ver­siune por­nind de la o so­ci­e­tate clă­dită pe prin­ci­piul pro­fi­tu­lui, nu văd cum ar mai pu­tea fi oprit sis­te­mul.

  2. Corina

    Eu zic sa nu mai as­tepti, Bo­gdan. Cine crezi ca ar mai pu­tea emite ast­fel de idei? Stii cum e vorba aia: daca ai idei si nu esti prost sau nu faci pe pros­tul esti… pro­ce­so­man! 🙂

  3. Bogdan Avadanei

    Și uite așa ne în­drep­tăm în­cet (sau re­pede?) că­tre o so­ci­e­tate care nu apre­ciază va­loa­rea, ci mi­ma­rea va­lo­rii. To­va­ră­șul ma­na­ger este nu­mai unul din fac­to­rii ce fa­vo­ri­zează acest lu­cru, de ase­me­nea me­dia iși are me­ri­tul ei, ca­li­ta­tea în­vă­țămân­tu­lui ac­ce­le­rează un pic pro­ce­sul, iar exem­plele date de “oa­me­nii zi­lei” bat cuiul fi­nal în coș­ciu­gul va­lo­rii ro­mâ­nești.
    Aș­tept to­tuși (spe­ranța moare ul­tima) mo­men­tul unor idei care vor cris­ta­liza va­lo­rile ro­mâ­nești într-un nu­cleu su­fi­cient de pu­ter­nic pen­tru a răs­turna această situație/direcție. Simt că exista po­si­bi­li­ta­tea, și în­cerc să-mi sa­cri­fic ceva ne­u­roni să o gă­sesc.

    • Sorin Sfirlogea

      Oooo, me­dia are rol de pri­ma­donă în această piesă. Dar îmi pare că e o le­gă­tură stra­nie în­tre to­va­ră­șii di­rec­tori (de­ve­niți ono­ra­bili an­tre­pre­nori) și pa­tro­nii trus­tu­ri­lor de me­dia — dacă nu sunt exact ace­leași per­soane, mă­car sunt foarte buni pri­e­teni.

      • Bogdan Avadanei

        Co­rect, aici ai mare drep­tate. Și pro­ba­bil si “oa­me­nii zi­lei” la fel. Ar mai rămâne în­vă­țămân­tul ca o cale de a frâna fe­no­me­nul, dar de ce am im­pre­sia că și frâiele aces­tuia sunt sub con­tro­lul unor to­va­răși di­rec­tori iu­bi­tori de ad­mi­nis­tra­ție de stat și ge­ne­ra­tori de di­plome en-gros?


Abonează-te...

Trimite-mi articolele noi la: 

Am înțeles termenii și condițiile în care sunt utilizate datele mele.