Cu ani în urmă, în vremea comunismului românesc, trăia printre noi un tip de om cu totul special: tovarășul director. Deși îl găseai peste tot nu era deloc un ins comun. Destinul fiecăruia depindea finalmente de un tovarăș director care avea puterea de a face și desface complicatele ițe ale vieții, împărțind justiția și bunăstarea prin miraculosul lui instrument: aprobarea. Tovarășul director putea să-ți aprobe cererea de butelie, avansarea profesională, concediul, mărirea de salariu și aproape orice altceva dintre lucrurile care compun viața unui om obișnuit. De aceea el era privit cu un amestec de teamă și admirație de către cei mai mulți și chiar dacă pe la colțuri se găseau întotdeauna clevetitori și nemulțumiți, vocea lor era prea slabă ca să clatine soclul pe care societatea îl așezase.
A trecut ceva timp de atunci, am parcurs anii confuzi de după ‘89 și am asistat la moartea tovarășului director și nașterea domnului manager. Sub ochii celor care credeau că tovarășul director e indestructibil și intangibil, personajul părea că și‑a destrămat mantia istorică de atotputernic și că a sucombat definitiv, măturat de valul schimbărilor. Din spuma acestui valului a apărut noul «deus ex machina» al economiei românești, mântuitorul tuturor metehnelor anchilozatei industrii comuniste – managerul. Puțini au observat la început că era de fapt tot tovarășul director, îmbrăcat nițel altfel, cu vreo două diplome în plus căpătate la școlile de vară, pregătit să-și reia poziția care i se cuvenea de drept: cine știa mai multe despre dedesubturile economiei românești decât el?
Tovarășul director, devenit manager circumstanțial, a evoluat apoi rapid în acționar majoritar, mânuind cu îndemânare legile privatizării și înțelegând mai bine ca oricine oportunitățile care le oferea confuzia generală creată de permanentul război româno-român. De aici a fost doar un pas până la a deveni antreprenorul de azi, el sau copii săi, educați să fructifice cinic degringolada unei societăți în nevoie disperată de lideri și modele. Au devenit ei înșiși modelele de azi, când majoritatea românilor își doresc îmbogățirea rapidă și facilă, “tunul” care să‑i propulseze în rândul celor privilegiați și înstăriți. Tovarășul director și‑a salvat destinul, revenind pe soclul care îi era hărăzit.
Noul antreprenor știa însă că e nevoie și de un nou tovarăș director, cineva care să ordoneze gloata și să o pună la treabă. Așa a apărut noul val de manageri, emanație a unei clase de acționariat care își dorea continuarea tradiției de conducători staliniști. Ca întotdeauna, s‑au găsit destui care să accepte fără scrupule tipul acesta de angajament, poleindu-se cu titulaturile pompoase pe care cultura managerială occidentală le‑a creat: CEO, executive director, managing director. Justificarea poziției a fost poate partea cea mai simplă: câteva cursuri de MBA prin care au trecut ca gâsca prin apă, căteva vizite prin țări vestice de unde s‑au “îmbibat” cu spiritul democratic, câteva transformări de vocabular – sarcina se numește acum obiectiv, orele suplimentare neplătite au devenit implicare, viitorul luminos e înlocuit de profit. În spatele acestor titulaturi rânjește victorios spiritul aceluiași tovarăș director. Mai bine de 80% din managerii români se regăsesc, într-un fel sau altul, în această caracterizare.
Noul manager este mereu într‑o agitație febrilă pe care o caracterizează drept dinamicitate a celui care are viziunea unui viitor. Aproape peste tot am auzit despre “caracterul dinamic al companiei noaastre”, “flexibilitatea pe care ne‑o impune piața” ca expresii ale unei lipse de reguli și proceduri. Ți se spune de fapt că orice este posibil și că nimic nu este previzibil. Am auzit chiar despre respingerea noțiunii de buget anual pe motiv că “ne împiedică să fim flexibili”. Sub toate aceste expresii se ascunde lipsa de competență – câtă vreme nu se pricepe la nimic în mod concret este absurd să propovăduiască predictibilitatea și cadența; în ritmul constant al motorului companiei s‑ar auzi imediat zgomotele ciudate ale propriei incompetențe. Este de aceea mult mai bine să practice nevroza profesională colectivă, obligându‑i pe toți ceilalți să îl urmeze în zig-zag-urile sale incoerente, pe care le etichetează glorios drept “adaptare la cerințele pieței”.
Cu timpul aceasta lipsă de competență i‑a creat un handicap permanent și ireversibil, fiindu‑i imposibil să aprecieze și să folosească orice fel de competență, chiar dacă îi este la îndemână. Cu toate astea, ori de câte ori își alege colaboratorii direcți este foarte meticulos în a preciza competențele pe care aceștia trebuie să le posede. A doua zi după angajare însă, competența trebuie lăsată la ușa companiei, pentru că “nu e momentul să schimbăm acum” sau “la noi nu merg ideile astea”. M‑am întrebat adesea de ce e atât de importantă competența teoretică, prezentată în CV, în timp ce cea reală, practicată, e aproape mai întotdeauna toxică. Singurul răspuns pe care l‑am găsit până acum este că noul manager român își alege colaboratorii în același mod cum își alege mașina: să fie scumpă, să aibă dotările de ultimă oră, dar apoi nu‑i folosește niciodată funcționalitățile. Dorința sa este de a epata prin orice mijloc, nu de a performa.
Lipsa de competență a dus și la pierderea treptată și definitivă a simțului de responsabilitate. Responsabilitatea nu se poate exersa în gol, pe noțiuni teoretice, ci pe fundamentul unei competențe creative. Ești responsabil de ceea ce creezi, de ceea ce concepi. Neputându-și asuma o responsabilitate pentru care nu are fundament, noul manager o împinge permanent către subalternii săi. Ei sunt cei care trebuie să-și asume realizarea obiectivelor. Orice eșec le este automat atribuit, în timp ce orice reușită trebuie s‑o escaladeze obligatoriu către el. Ei sunt întotdeauna vinovați, el e mereu salvatorul.
Paradoxal, delegarea responsabilității e întotdeauna însoțită de păstrarea autorității. Managerul român post-decembrist e aspru, dar sever. Disciplina e sfântă, bătaia (citește concedierea) e ruptă din rai. Dacă nu știe să facă nimic și nici nu-și ia responsabilități, noul manager e cel puțin ferm în convingerea sa că autoritatea sa este apanajul poziției sale superioare, instrumentul său managerial de care nu trebuie să‑i fie jenă să abuzeze. Deciziile trebuie să fie doar ale lui. Iar dacă nu știe care e decizia corectă într‑o speță sau alta, e datoria subalternilor să i‑o sugereze discret, pentru ca el să o poată rosti răspicat, arogându-și încă o dată genialitatea găsirii soluției.
Generații de angajați cresc sub umbra acestui tip de lider. Și dacă la nivel individual nici unul din aceste personaje nu este decât o caricatură, suma lor la nivelul întregii Românii are un efect mult mai grav – în absența altor repere, mulți tineri concluzionează că acesta este modelul de urmat, asta este calea spre realizare. Mimetismul împinge aceste trăsături către generalizare – tot mai mulți disprețuiesc competența și efortul care trebuie depus în obținerea ei, tot mai puțini se simt responsabili de viața și de realizările lor, tot mai mulți devin autoritari în comportamentul lor, pretinzând celorlalți și societății să li se dea titluri și compensații înainte ca ei să fi demonstrat propria valoare. În comunism așa ceva nu era posibil – clasa conducătoare era clar delimitată prin numirile făcute de partid, iar insului comun nu i se tolera decât cel mult o imposturâ slugarnică, la umbra unui șef. Paradoxal, deși mulți credeau că‑i va veni de hac, democrația i‑a permis tovarășului director să devină ubicuu, să se manifeste în orice individ, să-și disemineze victorios spiritul în fiecare colț al societății.
Neproductiv, incompetent, mitoman, duplicitar și lacom, tovarășul manager e deocamdată noul model al societății românești. Dacă nu‑l vom înlocui cu modele autentice, va deveni curând groparul speranțelor noastre de mai bine, anulându-ne toate încercările de a deveni mai buni, prin anihilarea voinței de a progresa. De fapt, dacă facem să fie bine, dacă ne descurcăm, merge și-așa. Nu?
1:12
Din pacate realitatea din Ro nu difera foarte mult de realitatea din occident. In vest, sunt multe lucruri foarte asemanatoare. Problemele cu care se confrunta acum occidentul sunt probleme de fond nu de forma iar cei care au produs situatia de astazi sunt oameni care pozeaza ca nu ar avea de fapt nici o legatura cu ea. Pentru cei care nu au vazut le recomand filmul “Inside Job” care nu face decat sa confirme ceea ce, probabil, fiecare dintre noi banuiam, dar nu aveam o confirmare foarte clara, si anume ca sistemul actual se bazeaza pe niste reguli relativ simple si anume cei de la putere trag toate sforile astfel incat sa obtina cat mai multe pe spinarea celor multi si necunoscatori iar celor care ar trebui sa ii verifice pentru ceea ce fac le arunca si lor o halca din ciolan ca sa taca din gura si sa spuna ca lucrurile sunt total diferite fata de realitate. Iar realitatea a fost ca toate companiile care au declarat falimentul erau la acel moment cotate cu rating-uri aproape de maxim.
Au raspuns in vreun fel renumitele firme care faceau asa-zisele rating-uri?, au raspuns in vreun fel CEO-ii, CFO-ii si alti indivizi ale caror functii se termina cu “ii”?, sigur ca da, unii dintre ei au raspuns cu demisii si cu ramanerea in consiliile de administratie, cu sume fabuloase primite drept rasplata pentru “performanta” de a duce o intreaga lume in haos.
De ce ar functiona lucrurile diferit in Ro?
14:12
Am văzut si eu Inside job. E într-adevăr remarcabil. Am înțeles mai bine cum a funcționat piramida creditelor în SUA și cu cât cinism a fost prăbușit în mod intenționat sistemul. Ceea ce mi‑a devenit clar este că o dată ce s‑a ajuns la gradul ăsta de perversiune pornind de la o societate clădită pe principiul profitului, nu văd cum ar mai putea fi oprit sistemul.
10:12
Eu zic sa nu mai astepti, Bogdan. Cine crezi ca ar mai putea emite astfel de idei? Stii cum e vorba aia: daca ai idei si nu esti prost sau nu faci pe prostul esti… procesoman! 🙂
21:12
Și uite așa ne îndreptăm încet (sau repede?) către o societate care nu apreciază valoarea, ci mimarea valorii. Tovarășul manager este numai unul din factorii ce favorizează acest lucru, de asemenea media iși are meritul ei, calitatea învățământului accelerează un pic procesul, iar exemplele date de “oamenii zilei” bat cuiul final în coșciugul valorii românești.
Aștept totuși (speranța moare ultima) momentul unor idei care vor cristaliza valorile românești într-un nucleu suficient de puternic pentru a răsturna această situație/direcție. Simt că exista posibilitatea, și încerc să-mi sacrific ceva neuroni să o găsesc.
23:12
Oooo, media are rol de primadonă în această piesă. Dar îmi pare că e o legătură stranie între tovarășii directori (deveniți onorabili antreprenori) și patronii trusturilor de media — dacă nu sunt exact aceleași persoane, măcar sunt foarte buni prieteni.
16:12
Corect, aici ai mare dreptate. Și probabil si “oamenii zilei” la fel. Ar mai rămâne învățământul ca o cale de a frâna fenomenul, dar de ce am impresia că și frâiele acestuia sunt sub controlul unor tovarăși directori iubitori de administrație de stat și generatori de diplome en-gros?