Te-ai întrebat vreodată cum ar fi dacă Facebook-ul ar deveni realitate? Cum ar fi dacă ceea ce se întâmplă virtual, pe paginile acestui site, s‑ar întâmpla în realitate? Eu mi-am pus întrebarea și, ca să spun cinstit, am rămas nițel confuzat de concluzii. Cred că toți am arăta nițel cam straniu, nu prin aspect, ci prin comportament. Hai să-ți zic de ce.
Pornim de la ideea că Facebook este o rețea de socializare. Adică un loc virtual unde poți să socializezi cu prietenii și cunoștințele tale. Unde poți să-ți faci prieteni noi și să participi la comunități virtuale grupate în jurul unor idei sau cauze comune. Ca să trecem de la virtual la real, să ne imaginăm că există o cameră suficient de mare în care să încapă toți cei cu care suntem conectați pe Facebook. Sau pe Google+, tot aia e. Toată lumea stă pe scaune, într-un cerc, fiecare poate să‑i vadă pe toți ceilalți. Și, mai ales, fiecare intră în camera asta pentru că vrea să fie în ea, nu pentru că l‑a obligat cineva sau ceva.
Ca și pe Facebook, adunarea asta de oameni nu are o agendă clară. Nu s‑a stabilit că discutăm ceva anume. Pur și simplu ne-am adunat împreună. Acuma gândește-te că ai deschide discuția spunând: “Ce părere aveți despre ce se întâmplă în Piața Universității? Eu cred că protestele au început de la demisia lui Arafat, dar apoi s‑au alăturat tot felul de lume care are doleanțe foarte eterogene”. Te-ai opri, așteptând de la ceilalți un răspuns, o reacție.
Unii te-ar privi și ar zâmbi larg, dând din cap aprobator. N‑ar zice nimic, doar ar aproba gestual: I like. Și probabil că te-ai gândi că sunt de acord cu ceea ce ai spus, dar nu e prea clar dacă sunt de acord cu toată afirmația sau doar cu o parte a ei. Iar aprobarea asta zâmbitoare nu-ți răspunde la întrebarea pe care ai pus‑o. WTF? Ce vor să spună?
Alții nici nu te-ar băga în seamă pe moment. După un timp, în loc de răspuns, ți-ar întinde o poză cu copilul lor plin de lapte la gură. Sau cu pisica urcată pe un raft, dormind între cărți. Sau cu ei la mare, rânjind voios cu burta plină de bere și o domnișoară cu aspect dubios alături. Ți-ai pune întrebarea dacă te-au auzit. Dacă măcar au fost atenți la ce ai spus. Și dacă nu, oare de ce? Nu‑i interesează subiectul? Nu sunt de acord cu tine?
Pe urmă ar fi alții care ți-ar propune să asculți o melodie. Sau să citești un banc. Fără nici un comentariu explicativ, fără nici o remarcă referitoare la ce îți propune. Fără nici o legătură cu ceea ce ai întrebat sau afirmat tu. Cam ca ăia care vin la chefuri și pun stăpânire pe computerul care asigură fundalul sonor, alegând melodiile care le plac lor, fără nici o preocupare față de starea de spirit a celorlalți. Te-ai întreba, de bună seamă, dacă oamenii ăștia știu că sunt la un eveniment de socializare. Unde socializarea presupune o minimă interacțiune.
În fine, ar mai fi unii care ar sta ca niște momâi și n‑ar zice nimic. Nu zâmbesc, nu aprobă din cap, nu-ți dau poze, nu propun nici măcar un filmuleț stupid. Doar stau. Ca‑n gluma cu baciul care se sprijină în bâtă: “- ce faci, bade? șezi și cugeți? –nu, numa’ șed.”.
Fac pariu că n‑o să treacă mult timp până când o să te întrebi ce se întâmplă cu adunarea asta. Ce lipsește? De ce sunt oamenii ăștia în aceeași cameră? Că doar ei au ales să fie împreună, nu i‑a forțat nimeni. Atunci de ce n‑au nimic să-și spună unul altuia?
Cam așa cred că ar arăta Facebook-ul dacă ar deveni realitate. Noroc că asta nu se poate întâmpla. Vă aștept cu Like-urile. Bune ar fi și o poză sau o melodie, ceva. Mulțumesc anticipat.
20:01
Prietene,
Nu esti normal si asta e bine.
Daca ai fi tras si concluzia era ca un banc tare, dar cu explicatii.
Ciao
21:01
Nu știu de unde suntem prieteni, că eu pe Facebook nu te-am văzut 😀
Partea cu explicațiile îți spun eu cum e: o să fac blogul tot mai criptic și mai misterios, atrag cititori și pe urmă încep să fac bani — vrei explicații, platești cu card de credit sau cu PayPal…
INGenios, nu?
10:01
Te dezprieteneşti. Cu cei care n‑au reacţie, cu cei care nu produc conţinut, cu cei care te agasează cu horoscopul sau cu jocul. Te dezprieteneşti cu cei ce nu împărtăşeşc. Dacă îţi permiţi să renunţi la “cercul larg de prieteni”. Te dezprieteneşti. Dacă crezi că nimic nu‑i mişcă şi nimic nu‑i interesează. Dar e atâta “toleranţă” pe facebook. Ei sunt toleraţi şi rămân să fiinţeze în cercul tău extins de prieteni.
Mi‑e frică să mă gândesc cum e în realitate.
21:01
Cum să te dezprietenești, că rănești sentimentele și te alegi cu eticheta de nesimțit?!? Serios, cei care dau Like mi-aș dori să-mi zică și mie ce le‑a placut și de ce. Și ce nu le‑a plăcut.
Cât despre realitate, mă tem că ea — așa cum o știam noi — tinde să nu mai existe. Virtualismul e noul realism. Nasol!