Eu și Charlie redescoperim România

Zilele astea Prințul Charles al Marii Bri­tanii a viz­itat din nou Româ­nia. Deja e un fapt de dome­niul banalu­lui, nu‑i mai dă nimeni prea mare impor­tanță și de-abia dacă găsești o menți­une minoră într-un arti­col prizărit de ziar on-line. Acum ceva timp în urmă, când pen­tru prima oară presa dăduse de urma aces­tor vizite pri­vate și destul de dis­crete, s‑a făcut mare tam-tam pe seama lor și mă întreb acum: e oare mai puțin impor­tant fap­tul că acest om ne vizitează într-una, dovedind o ade­vărată dragoste față de aceste locuri?

A mai curs puțînă cerneală atunci când Prințul Charles a spus că se trage cumva din Vlad Țepeș, lucru îndoiel­nic la prima vedere, deși unii istorici au încer­cat să demon­streze niște legă­turi. Se pare că există o ramură a urmașilor lui Vlad Țepeș care duce către familia regală bri­tan­ică, dar e destul de înde­păr­tată înrudi­rea, dacă e ade­vărată. Apoi s‑a mai făcut un dram de zarvă când nu mi știu ce ziar a lansat ideea că tronul României ar putea fi ocu­pat de prințul moșten­i­tor al coroanei bri­tan­ice și că ar fi niște dis­cuții legate de acest subiect. Rămâne de văzut ce ar spune românii într‑o ast­fel de situ­ație, dar nu mă îndoi­esc că ar găsi ime­diat subiecte de bârfă.

Din­colo de poveștile astea cu iz politic, despre care nu vreau să mă pro­nunț acum, rămân faptele Prințu­lui Charles. De fiecare dată când vine în Româ­nia are ace­lași mesaj: încu­ra­jează pro­dusele nat­u­rale din gospodări­ile țarănești și restau­rarea siturilor istorice, a tradiți­ilor, ca bază a unui tip de tur­ism care nu mai există în Europa. Este mereu un entuzi­ast susțină­tor al agri­cul­turii tradiționale, unde pro­dusele chim­ice mod­erne — foarte efi­ciente și prof­itabile — nu au ce căuta. Da, e mai greu să cul­tivi căpșuni fără pes­ti­cide, ier­bi­cide și îngrășăminte chim­ice, dar ceea ce obții la finalul unei munci mai trud­nice se numesc căpșuni. Cele pe care le mân­cau și părinții noștri și părinții părinților noștri, cele pe care aș vrea să le mâncăm și noi, Și dacă se poate și copiii noștri.

Există o val­oare enormă în modul de viață tradițional. Imaginați-vă o Românie cu o infra­struc­tură decentă — câteva autostrăzi de la est la vest și de la nord la sud, com­ple­tate de dru­muri județene bine întreținute — care îți per­mite să ajungi ușor și con­fort­a­bil (obser­vați că n‑am spus repede) ori­unde în inte­ri­orul țării. Imaginați-vă mici pen­si­uni care sunt put­er­nic legate de mici ferme din jurul lor, de unde își procură ali­mentele nat­u­rale pen­tru turiști. Îmaginați-vă că nu facem altceva decât să ne pro­movăm fru­musețile nat­u­rale ale României și că val­ori­ficăm toate ele­mentele de isto­rie și cul­tură pe care încă le avem: foste conace, mână­stiri vechi, muzee, case memo­ri­ale. Imaginați-vă cum ar privi nemții, francezii, aus­triecii și alți occi­den­tali posi­bil­i­tatea de a vizita în condiții decente o țară unde aproape totul e nat­ural și tradițional. Pe cât facem pariu că am fi invadați de turiști?

Asta cred că ar tre­bui să facem, spre binele nos­tru și — dacă îmi per­miteți — al Europei. Pen­tru că bătrânul con­ti­nent are în venele sale o incli­nație nativă către cul­tură și tradiție și aș putea paria că acest filon e gata să erupă de sub man­tia de cap­i­tal­ism prof­itabil a anilor de după război, de îndată ce i se oferă ocazia. Eu cred că europenii sunt pregătiți să se întoarcă la un mod de viață mai nat­ural, să reducă turația pro­duc­tiv­ității ca scop în sine și să reîn­vețe să trăi­ască. Până la urmă toată această goană neb­ună după profit, după întâi­etate, era menită să ne facă feri­ciți. Am aflat deja că nu poate oferi asta decât pen­tru câțiva din­tre noi, priv­i­le­giații. E vre­mea ca în locul ei să ne așezăm din nou pe noi, să revenim la matca din care am ple­cat, aceea a spir­i­tu­al­ității și a cul­turii. De ce n‑ar fi Româ­nia cea care să dea sem­nul aces­tei renaș­teri, cea care își afirmă ast­fel capac­i­tatea de a da sens și sub­stanță pen­tru prima oară în isto­ria ei?

Asta am în minte când mă plimb în fiecare week­end prin satele românești, căutând fru­museți mai puțin cunos­cute și povestindu-vă apoi despre ele. Nu voi fi vorbind eu mul­tora, dar vă spun vouă — atâți câți sun­teți —  și poate unii din­tre voi vor căla­tori și ei, vor povesti altora, lărgind cer­cul celor ce văd că în jurul nos­tru mai există fru­musețe, mai este loc pen­tru a trăi, mai este rost pen­tru altceva decât bani. Asta am în minte când vorbesc despre ali­mente curate și nat­u­rale, provenind dintr‑o agri­cul­tură tradițion­ală care să ne rede­finească și să ne dea seva ce ne‑a lip­sit de atâta vreme.

Și poate că veți spune că sunt ide­al­ist sau visă­tor, iar ceea ce vă spun nu mai este posi­bil în lumea de azi. Dar dacă opini­ile mele sunt dis­cutabile, poate că vă convinge Charles. El spune ace­leași lucruri ca și mine, cu alte cuvinte. Iar despre el nu veți putea spune că este nein­for­mat, că nu știe cum merg lucrurile în soci­etatea con­tem­po­rană, că n‑are habar de polit­ica euro­peană și chiar mon­di­ală. Iar dacă el, cunoscând toate lucrurile astea prin poz­iția sa care îi dă acces la infor­mații care nouă ne sunt ascunse, crede că Româ­nia are o șansă să renască prin tradiții și natură, cred că ar merita măcar să luăm în con­sid­er­are acest punct de vedere. Să stăruim un pic asupra ideii că poate aceasta ne este calea care ne-ar scoate la lumină ca popor. Să med­ităm la fap­tul că atâta timp cât vom avea pita, brânza, ceapa și slana noas­tră, nu ne va păsa de nici o criză mon­di­ală, pen­tru că tot ce ne-ar putea lua criza — de fapt — nu ne sunt neapărat nece­sare.

Dar, până când vă veți hotarî să vă opriți din fuga către un mâine mai prof­itabil, eu și Charles vom con­tinua să redescoperim Româ­nia. Și la fel ca noi, mulți alți români — sunt sigur. Fiecare în felul său. Fiecare după put­er­ile sale.


Comentează pe Facebook...


Comentează pe blog...

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.


  1. Corina

    "Da, e mai greu să cul­tivi căpșuni fără pes­ti­cide, ier­bi­cide și îngrășăminte chim­ice, dar ceea ce obții la finalul unei munci mai trud­nice se numesc căpșuni. Cele pe care le mân­cau și părinții noștri și părinții părinților noștri, cele pe care aș vrea să le mâncăm și noi, Și dacă se poate și copiii noștri."
    Da, ai drep­tate, DAR: ma uit la ai mei care au o gra­dinita ama­rata in care isi cul­tiva pen­tru con­sumul pro­priu. Se chinuie saracii ca naiba ca sa nu dea cu pes­ti­cide si mai stiu eu ce azot si ori­cat s‑ar chinui din cand in cand tot tre­buie sa mai apeleze la nu stiu ce pra­furi pen­tru coropis­nite sau la alte solu­tii pen­tru alte dau­na­toare. Si crede-ma ca muncesc in grad­ina aia de cand incepe pri­mavara pana toamna tarziu. O sapa de nu stiu cate ori, o uda, culeg, pun dreg…
    Ma uita la soacra-mea ca are un teren pe care pune grau si porumb tot pen­tru con­sumul pro­priu. Si in fiecare an baga mai mult in pes­ti­cide si oper­atiuni agri­cole decat scoate de acolo pen­tru ani­male. E bol­nava nu are cum sa sape tot terenul sin­gura, au venit ploile terenul s‑a umplut de ier­buri peste ier­buri, etc.
    Ce ar tre­bui sa faca in con­di­ti­ile astea? Sa se sac­ri­fice dar pana unde? Cat de mult ar tre­bui sa se chinuie si sa se sac­ri­fice oamenii pen­tru a reveni la o agri­cul­tura cat mai nat­u­rala? Si cat din spir­i­tul de sac­ri­fi­ciu mai exista in oameni?
    Poate daca totul ar incepe de la un nivel mai mare, de undeva de unde polu­area si dis­trugerea eco­sis­temu­lui sa inceteze, poate atunci ar rein­cepe si acest "sac­ri­fi­ciu" si treptat- trep­tat ne-am intoarce la nat­ural si nat­u­ralete.
    Vezi tu, e greu. Pen­tru ca multi din oamenii care si-ar dori ceea ce si tu iti doresti nu pot face mai nimic.

    • Sorin Sfirlogea

      Asta e cap­cana în care cădem toți: nivelul mai mare de unde să vină sal­varea. Ăsta e mecan­is­mul men­tal prin care imag­inăm soluția, crezând că ea nu vine decât prin prov­i­dența unei entităti exte­rioare: Dum­nezeu, Băs­escu, Ponta, Ili­escu. Știu, tu nu crezi că Ili­escu sau altcineva ne poate salva, dar nu crezi nici că ne putem salva sin­guri.

      Dacă crezi că poți, poți. Dacă nu crezi că poți, nu poți.

      • Adrian

        Cred ca este chiar mai sim­plu de atat:
        — este diferenta din­tre ce facem si ce ne-ar place sa facem
        — este diferenta din­tre bunicii si par­in­tii nos­tri fac cu greu si find bol­navi, respec­tiv noi NU facem fiind INCA sanatosi si in put­ere.

        Intre­barea pe care eu mi‑o pun de prin 2008 este: de ce? De ce eu nu fac inca ce mi-ar placea sa fac?

        Foarte prob­a­bil pen­tru ca tin prea putin la cei dragi mie si inca accept argu­mentele lor, din cat­e­go­ria celor enu­mer­ate de Corina. Foarte prob­a­bil, starea asta de "alegeri" va mai dura o vreme (ca tot sunt alegeri azi) insa se va ter­mina.

        Foarte prob­a­bil unii din­tre noi va tre­bui sa fim pre­gatiti macar psi­hic, daca nu infra­struc­tural, pen­tru o viata mai pla­cuta, dar FARA prof­i­turi abstracte.

        Pupici,
        Adrian

      • Corina

        Da, Sorin, eu nu cred nici ca ne poate salva Dum­nezeu, cu atat mai putin Basesc sau ori­care din gan­da­ceii de pe la con­duc­ere. Dar cred ca pe langa staru­inta fiecarui indi­vid despre care vorbesti, este nevoie de o mod­i­fi­care de con­cep­tie si direc­tie la nivel mon­dial. E ade­varat ca asta ar tre­bui sa fie deter­mi­nata de o mis­care a fiecarui indi­vid, dar asa cum am spus, cati oameni mai au curaj, lucid­i­tate si spirit de sac­ri­fi­ciu sau aven­tura (pen­tru ca de asta este nevoie) pen­tru a face o schibare de 180 de grade? Nici macar eu nu cred ca as putea face asta. Sunt con­fuza si de multe ori ma intreb pana unde se va merge?


Abonează-te...

Trimite-mi articolele noi la: 

Am înțeles termenii și condițiile în care sunt utilizate datele mele.

Meniu