Limba este stăpâna noastră

Emi­ne­scu spu­nea că limba este stă­pâna noas­tră. Și asta pen­tru că ea înglo­bează un întreg meca­nism de expli­care a lumii care ne încon­joară, ală­turi de capa­ci­ta­tea de impli­care pe care o oferă vor­bi­toru­lui, care se poate ast­fel raporta la uni­ver­sul expli­cat. Fap­tul că include în ea aceste valențe nu este nici­cum legat de abi­li­tă­țile unui vor­bi­tor al ei, ci de o anume filo­zo­fie de viață, de un anume mod de a privi lumea con­struit de‐a lun­gul a gene­ra­ții întregi. Limba este vor­bită de un indi­vid – însăși această expri­mare indică o anu­mită inde­pen­dență a lim­bii față de vor­bi­torul ei.

Limba este stă­pâna noas­tră. Nu sun­tem liberi să numim lucru­rile, să recom­pu­nem rela­ția seman­tică din­tre lume și limbă. Ni se dă acest instru­ment cu care putem doar să expli­căm și să ne impli­căm, dar nu avem drep­tul de a‐l trans­forma. Și cu toate astea o facem. Nu prin schim­ba­rea cuvân­tu­lui care numește, ci prin sără­ci­rea con­tex­tu­lui său deno­mi­na­tiv. Pen­tru că nu doar cuvin­tele explică și ne implică, ci și înlăn­țu­i­rea lor, împre­u­na­rea lor are valențe enun­ți­a­tive, adă­u­gând tușe și nuanțe care nu sunt cuprinse în nici unul din­tre ele, ci doar în com­bi­na­ția lor. Sub pre­tex­tul unei moder­ni­zări și sim­pli­fi­cări a lim­bii, al eco­no­miei de timp într‐o  logică urbană bazată pri­mor­dial pe lipsa de răb­dare, siluim expre­sii com­puse din mai multe cuvinte, reducându‐le la doar unul sau două, fiind con­vinși că ast­fel sun­tem înțe­leși de inter­lo­c­u­tor.

Nu mai spu­nem "este ceva în genul unui tir­bu­șon", ci "e un tir­bu­șon, gen". Nu mai salu­tăm un amic apro­piat sau o rudă cu "te pup", ci doar "pup". Te‐ul a dis­pă­rut, con­tras în res­pi­ra­ția gră­bită a celui care vrea să bată recor­dul de infor­ma­ție pe secundă, uitând însă că acest cuvânt ada­ugă nota de per­so­na­li­zare a mesa­ju­lui, tușa de emo­ție direc­țio­nată către inter­lo­c­u­tor, ca o mân­gâi­ere ce îi este doar lui adre­sată. "Pup" este rece, imper­so­nal și golit de înțe­le­sul ami­cal, iubi­tor, pe care îl are "te pup".

Am auzit ade­sea argu­men­tul că ne putem exprima ori­cum – pres­cur­tat, elip­tic sau agra­mat – atâta timp cât inter­lo­c­u­to­rul ne înțe­lege mesa­jul. Tră­ind într‐o lume a com­pu­te­re­lor se pare că ne dorim să avem efi­ca­ci­ta­tea lor de a pasa date dintr‐o parte în alta cu o viteza din ce în ce mai mare. Și poate că e ade­vă­rat că inter­lo­c­u­to­rii pot înțe­lege infor­ma­ția trans­misă, dar nu vor rata oare sub­ti­li­tă­țile pe care le‐ar fi putut include o expri­mare com­pletă și corectă? Iar peste câteva gene­ra­ții, când expri­mă­rile com­plete nu vor mai fi fost de mult uti­li­zate, vor mai avea expri­mă­rile con­strase ace­eași încăr­că­tură seman­tică ce putea fi trans­misă în for­mele "demo­date"? Se vor mai putea con­strui tot atâ­tea nuanțe enun­ți­a­tive cu jumă­tate din cuvinte? Vom mai avea capa­ci­ta­tea de a ne explica și implica în ace­eași măsură sau vom deveni tot mai ali­enați față de seme­nii noș­trii, cu care vom putea face doar schimb de infor­ma­ții, dar nu și de emo­ții și sen­ti­mente com­plexe?


Citește...


Evaluează...

Mulțumesc! Spune și altora despre articol.
 
Spune-mi, te rog, cum ți s-a părut articolul?
  • Interesant
  • Original
  • Amuzant
  • Plictisitor
  • Trist
  • Enervant

Comentează pe Facebook...


Comentează pe blog...

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.


  1. Alice

    De aceea, mulți din­tre noi nici nu am emi­grat. Pen­tru că are sens să tră­iești într‐o limbă.

    • Sorin Sfirlogea

      Para­do­xal, Cio­ran a emi­grat totuși. Să fie asta recu­noaș­te­rea unei gre­șeli? Nu cred. Cred că a trăi în limba română este posi­bil indi­fe­rent de țara în care te afli, doar că – nefi­ind acasă – e greu să pri­vești lumea prin fereas­tra cul­tu­rii des­crise de limba maternă atunci când toți cei­lalți prac­tică o altă per­spec­tivă. Pro­ba­bil că poți așa ceva doar când ai dimen­siu­nile inte­lec­tu­ale ale lui Cio­ran, iar uni­ver­sul tău inte­rior e atât de încă­pă­tor încât să cuprindă o lume para­lelă, ascunsă celor­lalți. Și acolo reziști, tră­iești în limba ta.

      • Alice

        L‐o fi aju­tat și fap­tul că ”româ­nii sunt sub nive­lul lim­bii pe care o vor­besc”.

      • Augustin Moga

        Poate mă‐nșel, dar nu Cio­ran a fost cel care a refu­zat să mai tra­ducă (din franceză‐n română)? Jus­ti­fi­când că e aiu­rea să depună efor­turi pen­tru a traduce‐ntr‐o „limbă mică” (i.e. româna, puțini care o vor­besc), mai potri­vit fiind ca cei inte­re­saţi s‐o‐nveţe pe „cea mare” (i.e. fran­ceza, în care se publi­cau multe din lucră­rile de inte­res pen­tru el).

        Cât des­pre limbă, impre­sia mea este că‐i într‐o con­ti­nuă schim­bare, cu bune și rele. Dar asta (sta­rea de flux per­ma­nent) este o con­stantă a ori­că­rei limbi vii (vor­bită încă) și este de ne‐evitat – deci nu mă spe­rie. 🙂

        Cu mulți ani în urmă am văzut un scurt docu­men­tar des­pre ceva comu­ni­tate mică din Africa (sub‐sahareană?); în limba locală exis­tau vreo duzină sau două de cuvinte pen­tru ceea ce în lim­bile euro­pene apă­rea tra­dus inva­ri­a­bil ca „aco­pe­riș”. Pen­tru local­nici, casa și tot ceea ce ținea de ea era unul din cele mai impor­tante sim­bo­luri soci­ale, ca urmare cre­a­seră o mul­țime de cuvinte pen­tru a des­crie vari­ile aspecte legate de casă. Ce vreau să spun este că limba este o reflec­ție a inte­re­se­lor celor care o folo­sesc și că evo­lu­ează în măsura în care aceste inte­rese se schimbă.

        • Sorin Sfirlogea

          De acord cu tine, Augus­tin, în pri­vința con­ti­nuei schim­bări a lim­bii, dar între­ba­rea este cine este pro­mo­to­rul aces­tei evo­lu­ții. Mane­lis­tul? Agra­ma­tul? Tu spui "cu bune și cu rele" – dar dacă vom cădea de acord că vul­gul este cel care aduce proas­tele apu­că­turi ling­vis­tice, cine sunt cei care vor apăra limba lite­rară? Ar tre­bui să fie cineva? Sau ar tre­bui să lăsăm limba să alu­nece în direc­ția pe care o dorește majo­ri­ta­tea? Majo­ri­ta­tea, adică domnia can­ti­tă­ții, este cea care aduce valoare într‐o soci­e­tate? Cali­ta­tea vine din can­ti­tate? Nu te cunosc, dar simt că vei răs­punde că nu.

          • Augustin Moga

            Eu unul îmi ima­gi­nez limba ca pe un fel de blob, o enti­tate cu mai multe capete ce se mișcă fie­care după, ei bine, capu' lui :-). Mane­lis­tul se manifestă‐ntr‐un capăt al blo­bu­lui, aca­de­mi­cia­nul în altul; au și‐un trunchi comun, dar nu nea­pă­rat foarte mare.

            Majo­ri­ta­tea vor­bi­tori­lor de limbă română sunt undeva către mij­loc, unde mișcările‐s mai esto­m­pate (= acceptă mai greu schim­bă­rile), deși au expu­nere atât într‐o direc­ție, cât și‐n cea'laltă.

            Parcă, totuși, influ­en­țele din­spre col­țul lui Copi­lul Minune sunt mai puter­nice decât cele din­spre Pata­pie­vici – dar chiar și așa fiind nu văd nici un sens ca Aca­de­mia să‐ncerce a regle­menta treaba‐n vreun fel. Ar fi doar un exer­ci­țiu de futi­li­tate.


Abonează-te...

Trimite-mi articolele noi la: 

Am înțeles termenii și condițiile în care sunt utilizate datele mele.

Meniu