Emi­ne­scu spu­nea că limba este stă­pâna noas­tră. Și asta pen­tru că ea în­glo­bează un în­treg me­ca­nism de ex­pli­care a lu­mii care ne în­con­joară, ală­turi de ca­pa­ci­ta­tea de im­pli­care pe care o oferă vor­bi­toru­lui, care se poate ast­fel ra­porta la uni­ver­sul ex­pli­cat. Fap­tul că in­clude în ea aceste va­lențe nu este nici­cum le­gat de abi­li­tă­țile unui vor­bi­tor al ei, ci de o anume fi­lo­zo­fie de viață, de un anume mod de a privi lu­mea con­struit de‑a lun­gul a ge­ne­ra­ții în­tregi. Limba este vor­bită de un in­di­vid — în­săși această ex­pri­mare in­dică o anu­mită in­de­pen­dență a lim­bii față de vor­bi­torul ei.

Limba este stă­pâna noas­tră. Nu sun­tem li­beri să nu­mim lu­cru­rile, să re­com­pu­nem re­la­ția se­man­tică din­tre lume și limbă. Ni se dă acest in­stru­ment cu care pu­tem doar să ex­pli­căm și să ne im­pli­căm, dar nu avem drep­tul de a‑l trans­forma. Și cu toate as­tea o fa­cem. Nu prin schim­ba­rea cu­vân­tu­lui care nu­mește, ci prin să­ră­ci­rea con­tex­tu­lui său de­no­mi­na­tiv. Pen­tru că nu doar cu­vin­tele ex­plică și ne im­plică, ci și în­lăn­țu­i­rea lor, îm­pre­u­na­rea lor are va­lențe enun­ți­a­tive, adă­u­gând tușe și nu­anțe care nu sunt cu­prinse în nici unul din­tre ele, ci doar în com­bi­na­ția lor. Sub pre­tex­tul unei mo­der­ni­zări și sim­pli­fi­cări a lim­bii, al eco­no­miei de timp într‑o  lo­gică ur­bană ba­zată pri­mor­dial pe lipsa de răb­dare, si­luim ex­pre­sii com­puse din mai multe cu­vinte, re­du­cându-le la doar unul sau două, fi­ind con­vinși că ast­fel sun­tem în­țe­leși de in­ter­lo­c­u­tor.

Nu mai spu­nem “este ceva în ge­nul unui tir­bu­șon”, ci “e un tir­bu­șon, gen”. Nu mai sa­lu­tăm un amic apro­piat sau o rudă cu “te pup”, ci doar “pup”. Te-ul a dis­pă­rut, con­tras în res­pi­ra­ția gră­bită a ce­lui care vrea să bată re­cor­dul de in­for­ma­ție pe se­cundă, ui­tând însă că acest cu­vânt ada­ugă nota de per­so­na­li­zare a me­sa­ju­lui, tușa de emo­ție di­rec­țio­nată că­tre in­ter­lo­c­u­tor, ca o mân­gâi­ere ce îi este doar lui adre­sată. “Pup” este rece, im­per­so­nal și go­lit de în­țe­le­sul ami­cal, iu­bi­tor, pe care îl are “te pup”.

Am au­zit ade­sea ar­gu­men­tul că ne pu­tem ex­prima ori­cum — pres­cur­tat, elip­tic sau agra­mat — atâta timp cât in­ter­lo­c­u­to­rul ne în­țe­lege me­sa­jul. Tră­ind într‑o lume a com­pu­te­re­lor se pare că ne do­rim să avem efi­ca­ci­ta­tea lor de a pasa date dintr‑o parte în alta cu o vi­teza din ce în ce mai mare. Și poate că e ade­vă­rat că in­ter­lo­c­u­to­rii pot în­țe­lege in­for­ma­ția trans­misă, dar nu vor rata oare sub­ti­li­tă­țile pe care le-ar fi pu­tut in­clude o ex­pri­mare com­pletă și co­rectă? Iar peste câ­teva ge­ne­ra­ții, când ex­pri­mă­rile com­plete nu vor mai fi fost de mult uti­li­zate, vor mai avea ex­pri­mă­rile con­strase ace­eași în­căr­că­tură se­man­tică ce pu­tea fi trans­misă în for­mele “de­mo­date”? Se vor mai pu­tea con­strui tot atâ­tea nu­anțe enun­ți­a­tive cu ju­mă­tate din cu­vinte? Vom mai avea ca­pa­ci­ta­tea de a ne ex­plica și im­plica în ace­eași mă­sură sau vom de­veni tot mai ali­enați față de se­me­nii noș­trii, cu care vom pu­tea face doar schimb de in­for­ma­ții, dar nu și de emo­ții și sen­ti­mente com­plexe?


Comentează pe Facebook...


Lasă un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

  1. Alice

    De aceea, mulți din­tre noi nici nu am emi­grat. Pen­tru că are sens să tră­iești într‑o limbă.

    • Sorin Sfirlogea

      Pa­ra­do­xal, Cio­ran a emi­grat to­tuși. Să fie asta re­cu­noaș­te­rea unei gre­șeli? Nu cred. Cred că a trăi în limba ro­mână este po­si­bil in­di­fe­rent de țara în care te afli, doar că — ne­fi­ind acasă — e greu să pri­vești lu­mea prin fe­reas­tra cul­tu­rii des­crise de limba ma­ternă atunci când toți cei­lalți prac­tică o altă per­spec­tivă. Pro­ba­bil că poți așa ceva doar când ai di­men­siu­nile in­te­lec­tu­ale ale lui Cio­ran, iar uni­ver­sul tău in­te­rior e atât de în­că­pă­tor în­cât să cu­prindă o lume pa­ra­lelă, as­cunsă ce­lor­lalți. Și acolo re­ziști, tră­iești în limba ta.

      • Alice

        L‑o fi aju­tat și fap­tul că ”ro­mâ­nii sunt sub nive­lul lim­bii pe care o vor­besc”.

      • Augustin Moga

        Poate mă-nșel, dar nu Cio­ran a fost cel care a re­fu­zat să mai tra­ducă (din franceză‑n ro­mână)? Jus­ti­fi­când că e aiu­rea să de­pună efor­turi pen­tru a tra­duce-ntr‑o „limbă mică” (i.e. ro­mâna, pu­țini care o vor­besc), mai po­tri­vit fi­ind ca cei in­te­re­saţi s‑o-nveţe pe „cea mare” (i.e. fran­ceza, în care se pu­bli­cau multe din lu­cră­rile de in­te­res pen­tru el).

        Cât des­pre limbă, im­pre­sia mea este că‑i într‑o con­ti­nuă schim­bare, cu bune și rele. Dar asta (sta­rea de flux per­ma­nent) este o con­stantă a ori­că­rei limbi vii (vor­bită încă) și este de ne-evi­tat — deci nu mă spe­rie. 🙂

        Cu mulți ani în urmă am vă­zut un scurt do­cu­men­tar des­pre ceva co­mu­ni­tate mică din Africa (sub-sa­ha­reană?); în limba lo­cală exis­tau vreo du­zină sau două de cu­vinte pen­tru ceea ce în lim­bile eu­ro­pene apă­rea tra­dus in­va­ri­a­bil ca „aco­pe­riș”. Pen­tru lo­cal­nici, casa și tot ceea ce ți­nea de ea era unul din cele mai im­por­tante sim­bo­luri so­ci­ale, ca ur­mare cre­a­seră o mul­țime de cu­vinte pen­tru a des­crie va­ri­ile as­pecte le­gate de casă. Ce vreau să spun este că limba este o re­flec­ție a in­te­re­se­lor ce­lor care o fo­lo­sesc și că evo­lu­ează în mă­sura în care aceste in­te­rese se schimbă.

        • Sorin Sfirlogea

          De acord cu tine, Au­gus­tin, în pri­vința con­ti­nuei schim­bări a lim­bii, dar în­tre­ba­rea este cine este pro­mo­to­rul aces­tei evo­lu­ții. Ma­ne­lis­tul? Agra­ma­tul? Tu spui “cu bune și cu rele” — dar dacă vom că­dea de acord că vul­gul este cel care aduce proas­tele apu­că­turi ling­vis­tice, cine sunt cei care vor apăra limba li­te­rară? Ar tre­bui să fie ci­neva? Sau ar tre­bui să lă­săm limba să alu­nece în di­rec­ția pe care o do­rește ma­jo­ri­ta­tea? Ma­jo­ri­ta­tea, adică domnia can­ti­tă­ții, este cea care aduce va­loare într‑o so­ci­e­tate? Ca­li­ta­tea vine din can­ti­tate? Nu te cu­nosc, dar simt că vei răs­punde că nu.

          • Augustin Moga

            Eu unul îmi ima­gi­nez limba ca pe un fel de blob, o en­ti­tate cu mai multe ca­pete ce se mișcă fi­e­care după, ei bine, capu’ lui :-). Ma­ne­lis­tul se ma­ni­festă-ntr-un ca­păt al blo­bu­lui, aca­de­mi­cia­nul în al­tul; au și-un trunchi co­mun, dar nu ne­a­pă­rat foarte mare.

            Ma­jo­ri­ta­tea vor­bi­tori­lor de limbă ro­mână sunt un­deva că­tre mij­loc, unde mișcările‑s mai es­to­m­pate (= ac­ceptă mai greu schim­bă­rile), deși au ex­pu­nere atât într‑o di­rec­ție, cât și‑n cea­’­laltă.

            Parcă, to­tuși, in­flu­en­țele din­spre col­țul lui Co­pi­lul Mi­nune sunt mai pu­ter­nice de­cât cele din­spre Pa­ta­pie­vici — dar chiar și așa fi­ind nu văd nici un sens ca Aca­de­mia să-ncerce a re­gle­menta treaba‑n vreun fel. Ar fi doar un exer­ci­țiu de fu­ti­li­tate.


Abonează-te...

Trimite-mi articolele noi la: 

Am înțeles termenii și condițiile în care sunt utilizate datele mele.

Meniu