Limba este stăpâna noastră

Emi­nescu spunea că limba este stăpâna noas­tră. Și asta pen­tru că ea înglobează un întreg mecan­ism de expli­care a lumii care ne încon­joară, ală­turi de capac­i­tatea de impli­care pe care o oferă vor­bitoru­lui, care se poate ast­fel raporta la uni­ver­sul expli­cat. Fap­tul că include în ea aceste valențe nu este nici­cum legat de abil­itățile unui vor­bitor al ei, ci de o anume filo­zofie de viață, de un anume mod de a privi lumea con­struit de‑a lun­gul a gen­er­ații întregi. Limba este vor­bită de un indi­vid — însăși această expri­mare indică o anu­mită inde­pen­dență a lim­bii față de vor­bitorul ei.

Limba este stăpâna noas­tră. Nu sun­tem liberi să numim lucrurile, să recom­punem relația seman­tică din­tre lume și limbă. Ni se dă acest instru­ment cu care putem doar să explicăm și să ne implicăm, dar nu avem drep­tul de a‑l trans­forma. Și cu toate astea o facem. Nu prin schim­barea cuvân­tu­lui care numește, ci prin sără­cirea con­tex­tu­lui său denom­i­na­tiv. Pen­tru că nu doar cuvin­tele explică și ne implică, ci și înlănțuirea lor, împre­unarea lor are valențe enunția­tive, adăugând tușe și nuanțe care nu sunt cuprinse în nici unul din­tre ele, ci doar în com­bi­nația lor. Sub pre­tex­tul unei mod­ern­izări și sim­pli­ficări a lim­bii, al economiei de timp într‑o  log­ică urbană bazată pri­mor­dial pe lipsa de răb­dare, siluim expre­sii com­puse din mai multe cuvinte, reducându-le la doar unul sau două, fiind con­vinși că ast­fel sun­tem înțeleși de inter­locu­tor.

Nu mai spunem "este ceva în genul unui tir­bușon", ci "e un tir­bușon, gen". Nu mai salutăm un amic apropiat sau o rudă cu "te pup", ci doar "pup". Te-ul a dis­părut, con­tras în res­pi­rația grăbită a celui care vrea să bată recor­dul de infor­mație pe secundă, uitând însă că acest cuvânt adaugă nota de per­son­alizare a mesaju­lui, tușa de emoție direcțion­ată către inter­locu­tor, ca o mângâiere ce îi este doar lui adresată. "Pup" este rece, imper­sonal și golit de înțe­le­sul ami­cal, iubitor, pe care îl are "te pup".

Am auzit ade­sea argu­men­tul că ne putem exprima oricum — pres­cur­tat, elip­tic sau agra­mat — atâta timp cât inter­locu­torul ne înțelege mesajul. Trăind într‑o lume a com­put­erelor se pare că ne dorim să avem efi­cac­i­tatea lor de a pasa date dintr‑o parte în alta cu o viteza din ce în ce mai mare. Și poate că e ade­vărat că inter­locu­torii pot înțelege infor­mația trans­misă, dar nu vor rata oare sub­til­itățile pe care le-ar fi putut include o expri­mare com­pletă și corectă? Iar peste câteva gen­er­ații, când exprimările com­plete nu vor mai fi fost de mult uti­lizate, vor mai avea exprimările con­strase aceeași încăr­că­tură seman­tică ce putea fi trans­misă în formele "demo­date"? Se vor mai putea con­strui tot atâtea nuanțe enunția­tive cu jumă­tate din cuvinte? Vom mai avea capac­i­tatea de a ne explica și implica în aceeași măsură sau vom deveni tot mai alien­ați față de semenii noștrii, cu care vom putea face doar schimb de infor­mații, dar nu și de emoții și sen­ti­mente com­plexe?


Comentează pe Facebook...


Comentează pe blog...

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.


  1. Alice

    De aceea, mulți din­tre noi nici nu am emi­grat. Pen­tru că are sens să trăiești într‑o limbă.

    • Sorin Sfirlogea

      Para­doxal, Cio­ran a emi­grat totuși. Să fie asta recunoașterea unei greșeli? Nu cred. Cred că a trăi în limba română este posi­bil indifer­ent de țara în care te afli, doar că — nefi­ind acasă — e greu să privești lumea prin fer­eas­tra cul­turii descrise de limba maternă atunci când toți ceilalți prac­tică o altă per­spec­tivă. Prob­a­bil că poți așa ceva doar când ai dimen­si­u­nile int­elec­tuale ale lui Cio­ran, iar uni­ver­sul tău inte­rior e atât de încăpă­tor încât să cuprindă o lume para­lelă, ascunsă celor­lalți. Și acolo rez­iști, trăiești în limba ta.

      • Alice

        L‑o fi aju­tat și fap­tul că ”românii sunt sub nivelul lim­bii pe care o vorbesc”.

      • Augustin Moga

        Poate mă-nșel, dar nu Cio­ran a fost cel care a refuzat să mai tra­ducă (din franceză‑n română)? Jus­ti­ficând că e aiurea să depună efor­turi pen­tru a traduce-ntr‑o „limbă mică” (i.e. româna, puțini care o vorbesc), mai potrivit fiind ca cei intere­saţi s‑o-nveţe pe „cea mare” (i.e. franceza, în care se pub­li­cau multe din lucrările de interes pen­tru el).

        Cât despre limbă, impre­sia mea este că‑i într‑o con­tinuă schim­bare, cu bune și rele. Dar asta (starea de flux per­ma­nent) este o con­stantă a oricărei limbi vii (vor­bită încă) și este de ne-evitat — deci nu mă sperie. 🙂

        Cu mulți ani în urmă am văzut un scurt doc­u­men­tar despre ceva comu­ni­tate mică din Africa (sub-sahareană?); în limba locală exis­tau vreo duz­ină sau două de cuvinte pen­tru ceea ce în lim­bile europene apărea tradus invari­abil ca „acoperiș”. Pen­tru local­nici, casa și tot ceea ce ținea de ea era unul din cele mai impor­tante sim­boluri sociale, ca urmare creaseră o mulțime de cuvinte pen­tru a descrie vari­ile aspecte legate de casă. Ce vreau să spun este că limba este o reflecție a intere­selor celor care o folos­esc și că evoluează în măsura în care aceste interese se schimbă.

        • Sorin Sfirlogea

          De acord cu tine, Augustin, în priv­ința con­tin­uei schim­bări a lim­bii, dar între­barea este cine este pro­mo­torul aces­tei evoluții. Manelis­tul? Agra­matul? Tu spui "cu bune și cu rele" — dar dacă vom cădea de acord că vul­gul este cel care aduce proast­ele apucă­turi lingvis­tice, cine sunt cei care vor apăra limba lit­er­ară? Ar tre­bui să fie cineva? Sau ar tre­bui să lăsăm limba să alunece în direcția pe care o dorește majori­tatea? Majori­tatea, adică dom­nia can­tității, este cea care aduce val­oare într‑o soci­etate? Cal­i­tatea vine din can­ti­tate? Nu te cunosc, dar simt că vei răspunde că nu.

          • Augustin Moga

            Eu unul îmi imag­inez limba ca pe un fel de blob, o enti­tate cu mai multe capete ce se mișcă fiecare după, ei bine, capu' lui :-). Manelis­tul se manifestă-ntr-un capăt al blob­u­lui, aca­d­e­mi­cianul în altul; au și-un trunchi comun, dar nu neapărat foarte mare.

            Majori­tatea vor­bito­rilor de limbă română sunt undeva către mijloc, unde mișcările‑s mai estom­pate (= acceptă mai greu schim­bările), deși au expunere atât într‑o direcție, cât și‑n cea'laltă.

            Parcă, totuși, influ­ențele din­spre colțul lui Copilul Min­une sunt mai put­er­nice decât cele din­spre Pat­apievici — dar chiar și așa fiind nu văd nici un sens ca Acad­e­mia să-ncerce a regle­menta treaba‑n vreun fel. Ar fi doar un exer­cițiu de futil­i­tate.


Abonează-te...

Trimite-mi articolele noi la: 

Am înțeles termenii și condițiile în care sunt utilizate datele mele.

Meniu