De profesie hedonist

Fă­cu­tul co­pi­i­lor e o treabă re­la­tiv sim­plă, nu e ne­voie de multă în­vă­ță­tură ca să torni o mică ar­mată de moș­te­ni­tori. Aș zice că, dim­po­trivă, ști­ința de carte strică la na­ta­li­tate. Mai com­pli­cată este par­tea cu cres­cu­tul lor, dar se pare că în ul­tima vreme ne sim­țim tare în­cu­ra­jați să nu dra­ma­ti­zăm prea mult această așa-zisă di­fi­cul­tate. Nu‑i vorbă, mi­nu­nile con­su­me­ris­mu­lui au ajuns și la noi, trans­for­mând chi­nul con­ta­bi­li­tă­ții din­tre cele două ca­pete ale tu­bu­lui di­ges­tiv apar­ținând prin­țu­lui moș­te­ni­tor — ce bagi pe o parte și cât iese pe cea­laltă — într‑o nouă oport­u­ni­tate de sho­pping la rai­oa­nele de lăp­ti­curi, piu­re­u­așe și pempărșei.

N‑am s‑o fac pe fi­lo­zo­ful po­ves­tindu-vă cu câtă res­pon­sa­bi­li­tate am fă­cut noi, so­ția mea și eu, co­piii. Eram foarte ti­neri, mo­de­lul fa­mi­liei co­mu­niste îi in­clu­dea în mod obli­ga­to­riu, așa că n‑am pier­dut mult vre­mea cu se­siuni com­pli­cate de pla­ni­fi­care fa­mi­li­ală. Nici unul din­tre noi n‑avea idee des­pre ce e vorba, dar exis­tau pă­rin­ții care — în min­tea noas­tră de atunci — ce altă treabă aveau de­cât să ne ajute? Și uite așa, cu doar o săp­tămână îna­inte de a îm­plini 25 de ani eram fe­ri­ci­tul tă­tic a doi în­ge­rași, din­tre care unul proas­păt ve­nit pe lume. Să­rind peste niște ca­pi­tole ale po­veș­tii, ca să nu lun­gesc vorba, am ajuns la un mo­ment dat res­pon­sa­bili unici de edu­ca­ția dră­gă­la­și­lor, deși nu prea aveam nici unul idee cum faci să scoți om dintr-un mic șna­pan, care te în­vârte pe de­gete în timp ce cli­pește ne­vi­no­vat din gene. După mo­de­lul con­sa­crat, mie mi‑a re­ve­nit ro­lul de po­li­țist rău, res­pon­sa­bil cu men­ți­ne­rea dis­ci­pli­nei, iar Car­men l‑a asu­mat cu gra­ție pe ăla de po­li­țist bun, care iartă și trece cu ve­de­rea și uite așa am scos‑o cumva la ca­păt. N‑am știut cum să‑i edu­căm alt­fel, așa că i‑am în­vă­țat să fie res­pec­tu­oși, să nu mintă și să nu în­șele pe al­ții, să mun­cească și să fie mo­dești. Cât de bine am re­u­șit o să ju­dece cei în pre­a­jma că­rora vor fi.

Dar noi am fost niște pă­rinți de modă ve­che. Lu­mea din ju­rul nos­tru s‑a schim­bat în­tre timp în pri­vința edu­ca­ției co­pi­i­lor. Văd că cei mai mulți pă­rinți de azi con­si­deră dis­ci­plina și struc­tura ca niște con­cepte ana­cro­nice, o pe­da­go­gie în­ve­chită și cumva co­mu­nistă, pe care tre­buie s‑o ui­tăm. În lo­cul lor se in­sta­u­rează trep­tat răsfă­țul și re­zul­ta­tul său, plo­dul răzgâiat. Nu cred că treaba asta s‑a în­tâm­plat de cu­rând, ci pro­ba­bil în ul­ti­mii do­uă­zeci de ani lu­cru­rile au alu­ne­cat în­cet în di­rec­ția asta și ne-am tre­zit azi cu o nouă te­o­rie de pu­e­ri­cul­tură. Co­pi­lul nu tre­buie dis­ci­pli­nat, ci aju­tat să-și ma­ni­feste per­so­na­li­ta­tea, nu mai are ne­voie de struc­tură, ci în­cu­ra­jat să ex­plo­reze. Poate că în lim­ba­jul în­câl­cit al psi­ho­lo­gi­lor asta o fi în­sem­nând ceva con­cret, dar în lu­mea re­ală ceea ce s‑a în­tâm­plat a fost că am creat ge­ne­ra­ții în­tregi de ego­cen­trici și nă­zu­roși. Pen­tru că a po­tența per­so­na­li­ta­tea și a în­cu­raja ex­plo­ra­rea lu­mii, fără să eșu­ezi într‑o to­tală bram­bu­re­ală edu­ca­țio­nală, ne­ce­sită o pre­gă­tire psiho-pe­da­go­gică pe care nici ca­drele di­dac­tice n‑o mai au, dar­mite pă­rin­ții de azi.

O să spu­neți că nu mă pri­vește pe mine cum își educă fi­e­care co­piii. De­si­gur că nu, dar dacă la ca­pă­tul ce­lor apro­xi­ma­tiv do­uă­zeci de ani de trăit îm­pre­ună cu pă­rin­ții, ju­nele de­vine ce­tă­țean cu care tre­buie să in­te­rac­țio­nez so­cial, aș spune că am mă­car drep­tul de a ana­liza re­zul­ta­tele edu­ca­ției. Și — din per­spec­tiva mea — lu­cru­rile nu stau prea gro­zav. Văd prea pu­țină res­pon­sa­bi­li­tate pen­tru pro­pri­ile ac­țiuni la ge­ne­ra­ți­ile ti­nere și prea mult in­te­res pen­tru pre­zent, în de­tri­men­tul pro­pri­u­lui lor vi­i­tor. Ches­tia cu ex­plo­ra­tul se tra­duce prin ten­dința de a alerga după cai verzi pe pe­reți, gata să sară dintr‑o com­pa­nie în alta dacă li se pare mai in­te­re­sant sau mai bine plătit. Prea pu­țini din­tre ei sunt pre­o­cu­pați de ceea ce pun la te­me­lia ca­ri­e­rei lor pe ter­men lung și prea pu­țini se în­treabă pe ce clă­desc cas­te­lele de ni­sip ale ilu­zi­i­lor pro­prii. To­tul tre­buie să vină acum, aici. Mâine… nu știu, vor ve­dea ei.

Po­ten­ța­rea per­so­na­li­tă­ții se ma­ni­festă prin în­drăz­ne­ala de a‑și ex­prima punc­tele de ve­dere și do­rin­țele fără nici o auto­cen­zură, nici mă­car aceea dic­tată de pro­priul in­te­res. Sunt prea mulți ti­neri care în­târ­zie în co­pi­lă­rie, ne­pu­tându-se des­părți de plă­ce­rea lip­sei de res­pon­sa­bi­li­tate, când to­tul li se cu­vine și orice le este în­gă­duit. Îi văd în com­pa­nii și pe stradă, amu­zanți și in­so­lenți de la dis­tanță, în­gri­jo­ră­tor de ne­se­ri­oși din apro­pi­ere, con­vinși că viața e un fel de joc, un fel de Star­Craft în care ei cred că în­tot­dea­una câștigă pen­tru că știu co­du­rile de che­a­ting, sur­prinși și dez­o­rien­tați când se do­ve­dește că s‑au în­șe­lat. Con­trar apa­ren­țe­lor, lu­mea este din ce în ce mai pu­țin un te­ren de joacă și din ce în ce mai mult un câmp de luptă.

Și pe mă­sură ce ti­pul ăsta de per­so­na­li­tate crește ca pon­dere, at­mosfera de muncă se schimbă în com­pa­nii. Nu ne era de ajuns că avem un an­tre­pre­no­riat hră­pă­reț și in­cult eco­no­mic, că ne-am creat un ma­na­ge­ment aro­gant și ade­sea in­com­pe­tent, ne mai tre­bu­iau și niște an­ga­jați ne­pă­să­tori. Prea pu­țini mai au azi do­rința re­ală a lu­cru­lui im­por­tant și bine fă­cut în viața lor pro­fe­sio­nală — ser­vi­ciul e doar un loc de unde iei bani ca să te dis­trezi acum. De la wor­ka­ho­lic-ii ani­lor ’90 tre­cem că­tre he­do­nis­mul de azi prea re­pede, prea brusc pen­tru bi­nele eco­no­miei ro­mâ­nești. Nu era nor­mal să ne trans­fe­răm viața în ca­rieră pro­fe­sio­nală, dar e egal dă­u­nă­tor să fim ple­zi­riști de me­se­rie, tra­tând cu su­per­fi­ci­a­li­tate tot ceea ce nu aduce plă­ce­rea imediată.

Și mă în­torc de unde am în­ce­put: nu vă mai răzgâi­ați co­piii, pen­tru că nu le fa­ceți un bine. Educați‑i învățându‑i struc­tura și dis­ci­plina auto­im­pusă, res­pon­sa­bi­li­ta­tea și do­rința de a clădi te­me­i­nic. Le va fi de fo­los ca să lupte pen­tru un loc mai bun sub soare pen­tru ei în­șiși. Și vă va fi și vouă de fo­los peste niște ani, când veți aș­tepta ca din munca lor să vă pri­miți pensiile.

Comentează pe Facebook...

Abonează-te...