Făcutul copiilor e o treabă relativ simplă, nu e nevoie de multă învățătură ca să torni o mică armată de moștenitori. Aș zice că, dimpotrivă, știința de carte strică la natalitate. Mai complicată este partea cu crescutul lor, dar se pare că în ultima vreme ne simțim tare încurajați să nu dramatizăm prea mult această așa-zisă dificultate. Nu‑i vorbă, minunile consumerismului au ajuns și la noi, transformând chinul contabilității dintre cele două capete ale tubului digestiv aparținând prințului moștenitor — ce bagi pe o parte și cât iese pe cealaltă — într‑o nouă oportunitate de shopping la raioanele de lăpticuri, piureuașe și pempărșei.
N‑am s‑o fac pe filozoful povestindu-vă cu câtă responsabilitate am făcut noi, soția mea și eu, copiii. Eram foarte tineri, modelul familiei comuniste îi includea în mod obligatoriu, așa că n‑am pierdut mult vremea cu sesiuni complicate de planificare familială. Nici unul dintre noi n‑avea idee despre ce e vorba, dar existau părinții care — în mintea noastră de atunci — ce altă treabă aveau decât să ne ajute? Și uite așa, cu doar o săptămână înainte de a împlini 25 de ani eram fericitul tătic a doi îngerași, dintre care unul proaspăt venit pe lume. Sărind peste niște capitole ale poveștii, ca să nu lungesc vorba, am ajuns la un moment dat responsabili unici de educația drăgălașilor, deși nu prea aveam nici unul idee cum faci să scoți om dintr-un mic șnapan, care te învârte pe degete în timp ce clipește nevinovat din gene. După modelul consacrat, mie mi‑a revenit rolul de polițist rău, responsabil cu menținerea disciplinei, iar Carmen l‑a asumat cu grație pe ăla de polițist bun, care iartă și trece cu vederea și uite așa am scos‑o cumva la capăt. N‑am știut cum să‑i educăm altfel, așa că i‑am învățat să fie respectuoși, să nu mintă și să nu înșele pe alții, să muncească și să fie modești. Cât de bine am reușit o să judece cei în preajma cărora vor fi.
Dar noi am fost niște părinți de modă veche. Lumea din jurul nostru s‑a schimbat între timp în privința educației copiilor. Văd că cei mai mulți părinți de azi consideră disciplina și structura ca niște concepte anacronice, o pedagogie învechită și cumva comunistă, pe care trebuie s‑o uităm. În locul lor se instaurează treptat răsfățul și rezultatul său, plodul răzgâiat. Nu cred că treaba asta s‑a întâmplat de curând, ci probabil în ultimii douăzeci de ani lucrurile au alunecat încet în direcția asta și ne-am trezit azi cu o nouă teorie de puericultură. Copilul nu trebuie disciplinat, ci ajutat să-și manifeste personalitatea, nu mai are nevoie de structură, ci încurajat să exploreze. Poate că în limbajul încâlcit al psihologilor asta o fi însemnând ceva concret, dar în lumea reală ceea ce s‑a întâmplat a fost că am creat generații întregi de egocentrici și năzuroși. Pentru că a potența personalitatea și a încuraja explorarea lumii, fără să eșuezi într‑o totală brambureală educațională, necesită o pregătire psiho-pedagogică pe care nici cadrele didactice n‑o mai au, darmite părinții de azi.
O să spuneți că nu mă privește pe mine cum își educă fiecare copiii. Desigur că nu, dar dacă la capătul celor aproximativ douăzeci de ani de trăit împreună cu părinții, junele devine cetățean cu care trebuie să interacționez social, aș spune că am măcar dreptul de a analiza rezultatele educației. Și — din perspectiva mea — lucrurile nu stau prea grozav. Văd prea puțină responsabilitate pentru propriile acțiuni la generațiile tinere și prea mult interes pentru prezent, în detrimentul propriului lor viitor. Chestia cu exploratul se traduce prin tendința de a alerga după cai verzi pe pereți, gata să sară dintr‑o companie în alta dacă li se pare mai interesant sau mai bine plătit. Prea puțini dintre ei sunt preocupați de ceea ce pun la temelia carierei lor pe termen lung și prea puțini se întreabă pe ce clădesc castelele de nisip ale iluziilor proprii. Totul trebuie să vină acum, aici. Mâine… nu știu, vor vedea ei.
Potențarea personalității se manifestă prin îndrăzneala de a‑și exprima punctele de vedere și dorințele fără nici o autocenzură, nici măcar aceea dictată de propriul interes. Sunt prea mulți tineri care întârzie în copilărie, neputându-se despărți de plăcerea lipsei de responsabilitate, când totul li se cuvine și orice le este îngăduit. Îi văd în companii și pe stradă, amuzanți și insolenți de la distanță, îngrijorător de neserioși din apropiere, convinși că viața e un fel de joc, un fel de StarCraft în care ei cred că întotdeauna câștigă pentru că știu codurile de cheating, surprinși și dezorientați când se dovedește că s‑au înșelat. Contrar aparențelor, lumea este din ce în ce mai puțin un teren de joacă și din ce în ce mai mult un câmp de luptă.
Și pe măsură ce tipul ăsta de personalitate crește ca pondere, atmosfera de muncă se schimbă în companii. Nu ne era de ajuns că avem un antreprenoriat hrăpăreț și incult economic, că ne-am creat un management arogant și adesea incompetent, ne mai trebuiau și niște angajați nepăsători. Prea puțini mai au azi dorința reală a lucrului important și bine făcut în viața lor profesională — serviciul e doar un loc de unde iei bani ca să te distrezi acum. De la workaholic-ii anilor ’90 trecem către hedonismul de azi prea repede, prea brusc pentru binele economiei românești. Nu era normal să ne transferăm viața în carieră profesională, dar e egal dăunător să fim pleziriști de meserie, tratând cu superficialitate tot ceea ce nu aduce plăcerea imediată.
Și mă întorc de unde am început: nu vă mai răzgâiați copiii, pentru că nu le faceți un bine. Educați‑i învățându‑i structura și disciplina autoimpusă, responsabilitatea și dorința de a clădi temeinic. Le va fi de folos ca să lupte pentru un loc mai bun sub soare pentru ei înșiși. Și vă va fi și vouă de folos peste niște ani, când veți aștepta ca din munca lor să vă primiți pensiile.
21:05
Ehehe, pe tema asta discutând cred că mi-ar place să golesc o sticlă de Puterea Ursului cu tine, pentru că probabil ar fi multe de zis…
Grosso-modo luat, din punctul meu de vedere, aș zice că aproape ai dreptate :). Sunt de acord că generațiile tinere au o teamă exagerată în a‑și asuma responsabilități („de oameni mari”), că par să se complacă într‑o copilărie/adolescență prelungită artificial. De acord și cu căutarea obsesivă a gratificării pe moment (obsesia lui acum) în detrimentul planificărilor de durată.
Cu ce nu sunt de acord… mai întâi că pari să complici treaba inutil, când spui că e nevoie de nu-știu-ce pregătire psiho-pedagogică pentru a fi un bun părinte/educator. Începe să sune a rocket science, nu ți se pare? Eu aș zice că atât atribuțiile de părinte, cât și cele de educator (cultură generală), sunt mai degrabă naturale, și că nu au nevoie de nimic altceva decât de un interes sincer vizavi de proprii urmași și un minim de curiozitate vizavi de lumea în care trăim.
Pe urmă, pari a pune un prea mare accent pe formalism (disciplină), în detrimentul abordărilor informale (explorarea pe cont propriu). Nu există o pălărie care să se potrivească tuturor, iar structurile impuse (caracteristice abordărilor formale) se lovesc inevitabil de această problemă. În același timp, explorarea pe cont propriu are marele avantaj că conservă mult mai bine curiozitatea naturală a copilului, ceea ce nu e puțin lucru când e vorba de educație.
În ultimul paragraf pomenești un lucru interesant: „disciplina autoimpusă”. Cu asta, da, sunt foarte de acord, pentru că-și are sursa în voința subiectului, nu în coerciția unor factori externi. Întrebarea e, desigur, cum poți ajunge la auto-disciplină? Tu pari să sugerezi că prin exersarea disciplinei la modul involuntar (i.e. impusă), în timp ce eu prefer tatonările informale, expunerea la varii modele, încurajarea unui interes manifestat. Dar până la urmă suspectez că ambele căi pot duce atât la succes, cât și la eșec. Totuși, poteca „mea” pare să fie mai lină și mai lipsită de conflicte…
23:05
În loc de Puterea Ursului am luat un pahar de Shiraz :wink:. Să tăifăsuim, zic.
Mda, cred că ai dreptate cu pregătirea psiho-pedagogică și-mi dau seama că n‑am formulat exact ce vroiam să spun. Nu ar trebui să faci o facultate pentru a crește un copil, există multe exemple de oameni simpli care și-au educat exemplar copiii — vroiam să bat un apropo la tendința de a se folosi termeni din psihologia copilului pentru a justifica lipsa de preocupare reală pentru educația lui. Văd mulți părinți tineri care evită să se implice serios — uneori nu e ușor deloc, îți consumă timpul, îți testează răbdarea și calmul — apelând la terminologii sofisticate, care să le scuze dezinteresul.
În privința disciplinei aș zice că avem amândoi dreptate. Adică în primă fază nu te prea poți aștepta de la un copil la auto-impunerea disciplinei, prin natura lui e tentat să eludeze orice regulă (eu așa găsesc…). Mai apoi însă cred că trebuie treptat înlăturată disciplina impusă în favoarea celei auto-impuse, pe măsură ce copilul creste și trebuie să devină tot mai responsabil.
Iar când zic disciplină (și aici cred că am fost cam ambiguu) nu mă refer la cea de tip militar — ascultă comanda la mine! — ci la un set de reguli raționale și temeinic explicate, aplicate cu consistență și insistență, care să creioneze setul de valori pe care îl vrei transmis copilului (onestitate, o viața echilibrată și sănătoasă, respectul pentru cei din jur etc). O astfel de disciplină nu exclude explorarea, experimentele, stimularea interesului si curiozității, ci le subscrie unui cadru de principii și valori.
Na, ca s‑a terminat paharul de Shiraz! 😆