Republica Coca-Cola

Dis­par­iția comu­nităților este un fapt mult mai grav decât ar părea la prima vedere. Se pierd tradiții, dar unii deja spun "dă-le dracu' de tradiții, nu ne tre­buie". Relați­ile interu­mane devin super­fi­ciale, dar puțini înțe­leg că asta e o pierdere. Soci­etatea afirmă prin evoluția sa că tre­cu­tul e tot mai puțin impor­tant, că sen­ti­mentele nu mai sunt uti­liz­abile pe stradă, că emoți­ile tre­buie repri­mate pen­tru că te fac vul­ner­a­bil. Lumea se mecani­cizează în jurul nos­tru și, une­ori, există ten­tația de a crede că den­si­tatea este cea care ne dezu­man­izează. Ciocnindu-ne prea des unii de alții, jenându-ne rec­i­proc în lib­ertățile indi­vid­uale, ajungem să ne con­sid­erăm rec­i­proc indezirabili.

Eu însă cred că chiar cap­i­tal­is­mul și econo­mia de piață sunt puse în peri­col, pen­tru că dis­par­iția comu­nităților și înlocuirea lor cu insti­tuții per­vertește prin­cipi­ile fun­da­men­tale ale aces­tor con­cepte eco­nom­ice. Poate vă sună bizar, dar fap­tul că granițele unei comu­nități devin tot mai ins­e­siz­abile, până la dis­par­iția lor, face ca întreg mecan­is­mul de echili­brare eco­nom­ică a cererii și ofer­tei să nu mai funcționeze nor­mal și să se trans­forme în cu totul altceva. Aces­tui altceva i s‑a dat numele de economie glob­ală și se afirmă min­ci­nos că se ghidează după ace­leași prin­cipii cap­i­tal­iste. Com­plet fals.

Să mă explic. Imaginați-vă o întin­dere de ocean, cu val­uri care se ridică și coboară. Priv­ită în ansam­blul ei și aplicând o sta­tis­tică min­i­mală, se poate cal­cula înălțimea medie a unui val – să zicem că este de 5 metri. Priv­ită de pe harta geografică, fiecare porți­une de ocean se ridică și coboară după cum val­urile se undui­esc.  La fel găs­esc că funcționează econo­mia de piață într‑o comu­ni­tate: banii și munca sunt dis­tribuiți prin mecan­isme de cerere și ofertă acolo unde e firesc să se afle.

Într‑o comu­ni­tate legea cererii și ofer­tei poate să bal­anseze econo­mia internă, mutând cap­i­talul investit spre zonele unde există o cerere reală. Dacă mem­brii comu­nității au nevoie de mobilă, cineva va investi într-un atelier/o fab­rică de mobilă. Altcineva poate va face ace­lași lucru, iar cel care va oferi rapor­tul calitate-preț cel mai con­ven­abil va pros­pera. Celălalt va sucomba trep­tat, dar forța de muncă și cap­i­talul se vor muta spre altă zonă, unde cer­erea este mai mare ca oferta. După log­ica asta cred că au funcționat orașele medievale ger­mane și bri­tan­ice atunci când mugurii cap­i­tal­is­mu­lui protes­tant au apărut.

Și atunci de ce nu funcționează asta și în econo­mia prezen­tu­lui? Motivul e sim­plu: am alterat unul din prin­cipi­ile de bază, comu­ni­tatea ca enti­tate finită și lim­i­tată în care cer­erea și oferta se man­i­festă. Mai exact am înlocuit comu­ni­tatea cu insti­tuți­ile și nu am real­izat că între cele două noți­uni există niște difer­ențe sem­ni­fica­tive. Cor­po­rați­ile – căci la ele mă refer – au înțe­les iute că pot tran­scende lim­itele țărilor și pot crea pro­pri­ile lor echili­bre, chiar dacă aces­tea nu sunt favor­a­bile tuturor comu­nităților în inte­ri­orul cărora se man­i­festă. Cor­po­rați­ile pot crea o cerere falsă prin pub­lic­i­tate exac­er­bată, pot limita oferta pen­tru a crea o falsă con­curență, pot decide uni­lat­eral să excludă o țară din pla­nurile lor de dez­voltare – toate astea se fac în numele max­i­mizării prof­i­t­u­lui, ceea ce face ca totul să pară foarte cap­i­tal­ist și con­form cu econo­mia de piață. Un exem­plu: cre­deți că cele 9 miloane de iPhone 5S vân­dute în primele 3 zile de la lansarea noului model au fost gen­er­ate de o cerere reală? Oamenii ăia n‑aveau tele­foane?

O com­panie transnațion­ală poate să își plaseze fabri­cile într‑o țară bananieră, prof­itând la nes­fârșit de sără­cia pop­u­lației care nu are alter­na­tive de supraviețuire, iar val­o­rile pro­duse le poate trans­fera în țări bogate unde le val­ori­fică la prețul maxim. Amintiți-vă de Nokia: a închis o fab­rică din Bochum ca să deschidă alta la Jucu, apoi a închis și la Jucu ca să se mute la Hanoi. Avea asta ceva de a face cu echili­brul economiei de piață ger­mane sau românești? Dacă lucrează coor­do­nat, mar­ile cor­po­rații pot decide care țară se dez­voltă și care nu. Lim­itele în care se man­i­festă econo­mia de piață devin ast­fel laxe, neclare și exact din motivul ăsta cred că nu se va ajunge nicio­dată la un echili­bru real, pen­tru că intere­sul com­paniei nu este echili­brul comu­nităților, ci al său. Ba mai rău, am impre­sia că dezechili­brând comu­nități o mega-companie poate pros­pera.

Și o să mă între­bați care e soluția. M‑am între­bat și eu. Nu mă dau spe­cial­ist în cap­i­tal­ism și economie de piață, dar nu văd decât două posi­bil­ități. Una ar fi să ne întoarcem la comu­nități și impunem prin­cipi­ile ace­lea care ne per­mit să ne echili­brăm ca țară, oraș, comună, cartier. Cealaltă ar renunțăm la Româ­nia și ne mutăm cu toții în Repub­lica Coca-Cola, Pepsi sau Mc'Donalds. Unii deja au făcut asta…


Comentează pe Facebook...


Comentează pe blog...

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.


  1. daniel lupu

    Am obser­vat că una din­tre trasă­turile comune majorității celor ce lucrează în cor­po­rații sau fac apolo­gia lor este super­fi­cial­i­tatea în expri­mare. Oral și în mod evi­dent în scris. Să aibă asta vreo legă­tură cu dis­trugerea comu­nității? Să aibă asta vreo legă­tură cu cred­ința în glob­alizare în dauna val­o­rilor aut­en­tice? Banul cu orice preț?

  2. Augustin

    „Cor­po­rați­ile pot crea o cerere falsă prin pub­lic­i­tate exac­er­bată, …”

    De vreme ce o crează, de ce-ar fi falsă?

    Mănânci banane, por­to­cale sau orice alte fructe/legume care nu‑s cultivate‑n mod nat­ural în zona care trăiești? Dacă da, e ceva fals în asta? Nu le-ai fi con­sumat dacă cineva nu ți le-ar fi pus la-ndemână dim­pre­ună cu dor­ința de a le con­suma, nu?

    „… pot limita oferta pen­tru a crea o falsă con­curență,…”

    Am impre­sia c‑ai vrut să zici cerere, nu con­curenţă… orşicât, dacă o cor­po­raţie îşi limitează‑n mod arti­fi­cial oferta se cheamă că-și asumă un risc — acela ca un con­curent să sat­is­facă cer­erea exis­tentă. De obi­cei nu fac asta, decât dacă‑s într‑o poz­iție de mono/oligopol pe o piață. De unde o even­tu­ală nevoie de pro­tecție împotriva a ast­fel de cazuri.

    (Și apropo, una din cele mai crunte situ­ații e când Statul însuși deține monopolul pe o piață și‑l pro­te­jează prin leg­is­lație. Bunăoară, amintește-ți de cal­i­tatea ser­vici­ilor de tele­fonie dinainte de '90, și de ce pile și șpăgi era nevoie pen­tru a se instala o nouă linie tele­fon­ică.)

    „… pot decide uni­lat­eral să excludă o țară din pla­nurile lor de dez­voltare…”

    Pot, dar din nou sub riscul că altcineva va sat­is­face cer­erea de acolo, ceea ce poate avea tot felul de con­secințe. (E.g. con­curen­tul se-ntăreşte, și ca atare‑i posi­bil să decidă a intra și pe piețele pe care cor­po­rația X le deservește, și iaca o bătaie‑n plus de cap.)

    Ideea e că concurența‑i bună. Și-apoi ce decide fiecare corporație‑n parte e business-ul ei, și o fac pe riscul lor. A intra sau nu pe o piață poate să fie o decizie bună sau poa' să nu fie.

    „… – toate astea se fac în numele max­i­mizării prof­i­t­u­lui, ceea ce face ca totul să pară foarte cap­i­tal­ist și con­form cu econo­mia de piață.”

    Yep. Max­i­mizarea prof­i­t­u­lui este rați­unea de a exista a cor­po­rației — pen­tru asta a fost cre­ată și asta-ncearcă să facă cât mai efi­cient posi­bil. Nu e nimic rău în asta, în opinia mea.

    Da, e posi­bil ca o cor­po­rație sau alta să-și urmărească scopurile-nguste atât de feroce încât să creeze pagube colat­erale con­sid­er­abile (e.g. RMGC). Pen­tru astea există Gar­dianul Pub­lic (Statul) care ar tre­bui să veg­heze și să creeze o leg­is­lație de așa natură încât să nu per­mită ast­fel de situ­ații. E evi­dent că atunci când Statul nu-și ia acest rol în serios se ajunge la aber­ații colos­ale (cum e posi­bil să se-ntâmple la Roșia Mon­tana).

    Astea fiind spuse, mă declar de acord cu tema postării: înlocuirea comu­nităților cu super-instituții ne face mai săraci cul­tural, spir­i­tual, uman. Pen­tru mine, cel mai bine e ilus­trat acest lucru în înlocuirea edu­cat­u­lui acasă/pe cont pro­priu cu insti­tuțion­alizarea forțată în școala pub­lică. E tragic ce efecte are această politică… și e încă și mai tragic că cei mai mulți din­tre noi nici măcar nu ne mai punem prob­lema de a schimba cumva situ­ația. Nope — majori­tatea acceptă, sau chiar susțin, această stare de fapt de parcă ar fi cea mai nat­u­rală cu putință. E, cred, un semn că insti­tuțion­alizarea gen­er­ați­ilor prece­dente a avut suc­ces. Să ne unim, așadar, într‑o scan­dare: trăi­ască Repub­lica Caca-Colea!

  3. Alice

    Oamenii care împărtășesc ace­lași hobby și care ies împre­ună la aler­gat, cățărat, kart­ing, vele, ski, biclă etc formează o comu­ni­tate? Chiar nu știu răspun­sul, con­stat doar că aceste tipuri de activ­ități adună oamenii lao­laltă.

  4. Alice

    Offtopic. Vine la inter­viu un tânăr care băte spre 40 de ani. Pe lânga pric­i­pala dilemă, de ce aș lucra la voi, omul mai are o nelin­iște: care e media de vârstă a depar­ta­men­tu­lui. Apoi se întoarce către mine: ”Tu câți ani ai?” Nu știu dacă pirueta mea cvadrulă îl va fi lin­iștit, însă răspun­sul încu­ra­ja­tor al colegei mele, vai, ”peste 25 de ani”, tre­buie să‑i fi dat frisoane.
    În real­i­tate, media este de 33 de ani, dar nu știu de unde ape­tența asta pen­tru tinerețe. Sus­pectez gen­er­ația Peter Pen, oamenii ăștia chiar nu-și dau seama că și peste ei trece tim­pul. Nimeni nu mai are 25 de ani, nici măcar colega mea, cea degrabă sări­toare într-ale tiner­iții val­uri.

  5. Alice

Abonează-te...

Trimite-mi articolele noi la: 

Am înțeles termenii și condițiile în care sunt utilizate datele mele.

Meniu