Lumea înseamnă eu, acum

Îmi pro­mi­se­sem că nu voi scrie nimic des­pre subiec­tul ăsta pe blog. De‐abia am reu­șit să trec peste dez­a­mă­gi­rile pe care mi le‐a creat subiec­tul liber­tă­ții de expre­sie, stâr­nit de nefe­ri­ci­tele întâm­plări din Paris și mă gân­deam că nu e cazul să mai intru într‐o zonă con­tro­ver­sată, aceea a cre­di­te­lor în franci elve­țieni. Mai cu seamă că de data asta sunt impli­cat per­so­nal și înțe­leg că‐mi va fi foarte greu să rămân obiec­tiv. Dar uite că nu m‐am putut abține, căci am ceva de spus, o nuanță de așe­zat peste mul­ți­mea de culori a aces­tei povești. Și m‐am sim­țit oare­cum îndem­nat și de poves­tea Andreei.

Mai întâi am să spun doar că sunt mirat de ușu­rința cu care s‐a uti­li­zat cuvân­tul lăco­mie pen­tru a des­crie pe cei ce au luat acest tip de cre­dit. Așa cum înțe­leg eu, lăco­mia este dorința nemă­su­rată de a lua ceva – a lua un cre­dit este însă de fapt un anga­ja­ment de a da îna­poi cu dobândă, balanța câști­gu­lui este nega­tivă, căci întot­dea­una întorci cre­di­to­ru­lui mai mult decât ai pri­mit. A fi lacom în pri­vința unui cre­dit este, teh­nic și seman­tic, impo­si­bil.

Isto­ria cre­di­tu­lui meu este puțin mai lungă. Sunt genul de per­soană care ezită foarte mult îna­inte de a se înda­tora pe peri­oade lungi de timp, așa că am avut pro­pri­ile mele dubii și îndo­ieli care nu s‐au risi­pit nici­o­dată, dar au fost învinse de rea­li­tă­țile vie­ții. Dar s‐o iau de la capăt.

Lucrez în IT de mulți ani, vreo două­zeci. S‐ar putea ca unii să mă invi­dieze, dar ade­vă­rul e că nu întot­dea­una s‐a câști­gat atât de bine în dome­niul ăsta. Anii '90, tul­buri și agi­tați, au apar­ți­nut celor care vin­deau PC‐uri, asamblându‐le din com­po­nente aduse cu vapo­rul din Tai­wan și China. Com­pa­ni­ile nu prea inves­teau în alt­ceva decât în har­dware și câte un soft de con­ta­bi­li­tate, făcut pe genunchi de câte un pro­gra­ma­tor ambi­țios pe baza indi­ca­ți­i­lor mai mult sau mai puțin pri­ce­pute ale vre­u­nui pri­e­ten con­ta­bil. Sala­ri­ile erau des­tul de mici: dacă aveai patru, cinci sute de dolari se chema că ești noro­cos prin com­pa­ra­ție cu cei ce lucrau în alte dome­nii. Infla­ția anu­ală avea două cifre, cre­dite nu se prea dădeau, iar dobân­zile erau peste 20%. Ori­cum ai fi întors‐o, sala­riul nu putea aco­peri rata pen­tru un apar­ta­ment. Mun­ceam în afara ser­vi­ci­u­lui scri­ind soft sau depanând com­pu­tere ca să putem aco­peri chel­tu­ie­lile lunare.

Am stat mulți ani cu chi­rie, apoi într‐o locu­ință de ser­vi­ciu. În 2001, printr‐o întor­să­tură a sor­ții am reu­șit să avem un apar­ta­ment cu trei camere al nos­tru, dar meri­tul nu era al meu – era moș­te­ni­rea de la tatăl meu care toc­mai murise de can­cer. Pen­tru moment totul părea rezol­vat – aveam 37 de ani și în sfâr­șit un loc pen­tru fami­lia mea. Știam însă că în doar câțiva ani vor crește copiii și pre­siu­nea va apă­rea din nou. Câști­gu­rile mele au înce­put să cre­ască după 2001. Nu spec­ta­cu­los, dar con­stant și sufi­cient ca să trăim tot mai bine. Cre­di­tele erau însă în con­ti­nu­are inac­ce­si­bile. Infla­ția era mai scă­zută, dar dobân­zile erau încă mari, deși scă­deau de la an la an. Apoi, la un moment dat, am reu­șit să mă anga­jez pe un sala­riu cu ade­vă­rat mai mare. Atâta doar că nu era pe carte de muncă, ci pe PFA, că așa mer­geau lucru­rile atunci în multe com­pa­nii (nu‐i vorbă, nici azi nu s‐a schim­bat com­plet obi­ce­iul ăsta). Băn­cile spu­neau că veni­tul e sufi­cient de mare, dar n‐au nici un fel de norme pen­tru PFA‐uri și că nu‐mi pot da cre­dit. Am mai aștep­tat.

A cres­cut apoi și sala­riul soției până la nive­lul la care care puteam face cre­dit pe veni­tu­rile ei. Era 2008. Copiii aveau unul 23, celă­lalt 19. Venise de ceva timp vre­mea să‐i lăsăm să‐și tră­i­ască sin­guri viața. Chi­ri­ile erau scumpe și nesi­gure – pro­pri­e­ta­rii închi­riau și după câteva luni anu­lau con­trac­tul pen­tru că vro­iau să vândă, erau vre­mu­rile nebu­niei imo­bi­li­are. Să ne tot mutăm de colo‐colo nu era o solu­ție. Ne‐am dus deci la bănci. Și ele s‐au uitat cu tris­tețe la noi și ne‐au zis că la 44 de ani sun­tem deja cam bătrâni, nu prea mai avem timp să retur­năm un cre­dit mare, așa că nu ne pot da decât cel mult vreo șap­te­zeci de mii de euro. La vre­mea aia, cu banii ăștia, ne‐am fi luat cel mult un apar­ta­ment cu două camere prin Rahova – o să înțe­le­geți poate de ce n‐am vrut să‐mi petrec res­tul vie­ții plă­tind un cre­dit și locu­ind într‐un ast­fel de car­tier. Și, la un moment dat, când nici nu mai spe­ram, o bancă ne‐a spus că au un cre­dit super‐avantajos, cu dobândă mică, pen­tru care pot pre­lungi peri­oada de ram­bu­r­sare până când vom avea 70 de ani (deși la 65 amân­doi ne vom fi pen­sio­nat) și – să vezi minune! – ne pot împru­muta cu echi­va­len­tul a 100 de mii de euro. Doar că cre­di­tul e în franci elve­țieni. Însă Elve­ția e o eco­no­mie foarte sta­bilă, se știe…

Când ceva e prea fru­mos ca să fie ade­vă­rat, atunci e prea fru­mos ca să fie ade­vă­rat. Așa mi‐am zis și atunci. M‐am uitat la evo­lu­ția cur­su­lui franc‐leu. M‐am uitat la con­di­ți­ile de retur­nare și mi‐am făcut pla­nul să‐l retur­nez mai repede. Totul părea în regulă. M‐am gân­dit și răzgân­dit de o sută de ori. Am cerut și păre­rea altora – m‐au încu­ra­jat. Știam că fie­care zi care trece ne face și mai puțin eli­gi­bili pen­tru un cre­dit. Habar n‐aveam că în fața noas­tră vine o criză. Nimeni nu spu­nea atunci că fran­cul e o valută exo­tică. Iar nouă ne tre­buia nea­pă­rat un loc unde să locuim sepa­rat de copii. Și am luat cre­di­tul. E ușor acum, când ai un sala­riu mare, când infla­ția e nici 1%, când cre­di­tele au dobânzi de maxim 8% și apar­ta­men­tele sunt cu vreo 20% mai ieftine decât în vâr­ful bulei imo­bi­li­are, să spui des­pre alții că au fost lacomi și proști când au accep­tat un cre­dit. Doar că lumea nu a ară­tat din­tot­dea­una la fel.

Dar sunt unii care cred că nu există isto­rie, că jude­că­țile lor de azi ar fi fost la fel de valide și acum cinci sau o sută de ani, că lumea se rezumă la "eu, acum". Asta nu înseamnă că au drep­tate.


Citește...


Evaluează...

Mulțumesc! Spune și altora despre articol.
 
Spune-mi, te rog, cum ți s-a părut articolul?
  • Interesant
  • Original
  • Amuzant
  • Plictisitor
  • Trist
  • Enervant

Comentează pe Facebook...


Comentează pe blog...

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.


  1. doru.sandru

    Salut Dom­nule,

    Am si eu o intre­bare, cum vezi lucru­rile in urma­toa­rele sce­na­rii si in fun­crie de ras­puns vei vedea care e si solu­tia:
    1. Maine banca te cheama si iti zice ca accepta sa faca con­ver­sia la cur­sul din Decem­brie 2014 in ce moneda vrei.
    Dupa o luna cur­sul la chf scade la juma­tate la cat ai facut con­ver­sia. Cum vei pro­ceda ulte­rior?
    2. Ramai cu cre­di­tul in chf,dar cur­sul de refe­rinta rapor­tat la lei scade, prin inta­ri­rea leului.Accepti ca banca sa.ti ceara sa pre­iei si tu din pier­dere?

    Nota: pro­blema care e de fapt, banca a avut ace­iasi 100000 de chf care i.a dat la 70000 de oameni. Daca ar schimba la cur­sul de atunci in euro si ar aplica doban­zile la euro, banca nu pierde nimic si doar tu ai cas­tiga. Dar deja e afa­ce­rea lor asta daca sau hed­giut bine.
    Imi pare sin­cer rau ca esti in situ­a­tia asta,mai vor­bim la pri­ma­vara cand ne intal­nim la o bici­cleta.

  2. Sorin Sfirlogea

    Dom­nule, nu e bene. Eu n‐aș primi banii dumi­tale nici dacă m‐ai ruga fru­mos. Nu asta doresc. Vreau ca banca să defi­nească clar ris­cul la care mă expun și să mă întrebe dacă mi‐l asum. Să vă explic ceva sim­plu: când cineva ia un cre­dit nu e ca și cum joacă la bursă. E un ser­vi­ciu finan­ciar pen­tru care plă­tesc comi­si­oane și dobândă. Sunt de acord că evo­lu­ția gene­rală a cur­su­lui din­tre leu și moneda res­pec­tivă e supusă schim­bă­rii – e cumva efec­tul firesc al com­pa­ra­ției din­tre per­for­man­țe­lor eco­no­mice ale țări­lor emi­tente. Dar să se schimbe brusc cu peste 30% de la o zi la alta, ăsta e un risc pe care nimeni nu m‐a între­bat dacă sunt pre­gă­tit să mi‐l asum. Dacă mi se spu­nea că există și e atât de mare, n‐aș fi luat cre­di­tul.

    Și nu vreau bani de la sta­tul român, impli­cit nici de la con­ce­tă­țe­nii mei. Vreau ca banca să vină cu o solu­ție rezo­na­bilă prin care să împartă efec­tele ris­cu­lui cu mine. Banca, nu sta­tul. Clar?

  3. tibi

    dom­nul meu, con­ver­sia crdi­tu­lui este pla­tita de catre stat, bene? In state mai comu­niste gen Unga­ria s‐a facut con­ver­sia la cur­sul din 7 nov, fiindca afec­tati erau cei din IMM, nu popu­la­tia.. dar, facand o con­ver­sie sta­tul pla­teste (ca doar nu baga ban­cile in fali­ment), iar cand spui sta­tul spui taxele mele pla­tite. Ne facem ca nu stim eco­no­mie sim­pla?

    si legat de laco­mie se pot folosi alte cou­vinte care nu leseaza atat de mult (ca pe pro­fe­tul maho­m­med), dar cred ca decla­ra­tia de azi a sefu­lui CEC Bank spune la fel de bine

    "Cel cu lei a ramas cu o gar­so­niera sau cu un apar­ta­ment cu doua camere, iar cel care a impru­mu­tat 240.000 de franci ramane cu vila pe care nu mai poate sa o pla­teasca. Noi con­si­de­ram ca este ile­gala o ast­fel de abor­dare (con­ver­sia cre­di­te­lor la un curs isto­ric ¬ n. r.) si se cre­eaza un hazard moral"

    In con­clu­zie fiindca ma retrag din dis­cu­tie, ati fost lacom ca ati pre­fe­rat o moneda exo­tica, cu o dobanda mai mare decat o moneda mai sta­bila, pen­tru ca in final sa luati un cre­dit mai mare si sa rama­neti cu mai multi bani in buzu­nar. Ati jucat poker timp de cativa ani si ati cas­ti­gat, acum cand ati pier­dut vrei altii sa preia ris­cu­rile. Ar fi cul­mea ca si bro­ke­rii care joaca pe bursa cum­pa­rand titluri mai ris­cante dar cu dobanda mai mare sa se planga apoi ca au pier­dut.

    ma rog, am incer­cat sa va spun cum se vede treaba din par­tea celor­lalti, care nu prea va vad pe dvs vic­time (mai ales daca rama­neti si cu casele, si cu ratele sub­ven­tio­nate de altii care nu vor lasa la copii case).. eu va inte­leg pe undeva si pe dvs, dar eu unul am ris­cat de mai multe ori in viata (si am pier­dut, gen un start‐up care mi‐a man­cat 2000 euro degeaba care s‐au dus pe apa sam­be­tei, dar nu m‐am dus la nimeni sa imi dea banii ina­poi pe ce am ris­cat eu)..cred ca e vb de per­so­na­li­ta­tea fie­ca­ruia si daca isi asuma sau nu ris­cu­rile (cre­di­tul pe ter­men lung de 20–30 de ani intr‐o moneda in ace­lasi timp exo­tica dar si dife­rita de cea in care sun­teti pla­tit este un risc MAXIM, sau mai maxim decat maxim) si greselile..unii nu o fac, altii nu.

    aces­tea fiind spuse toate cele bune, va doresc sa se cal­meze cur­sul fran­cu­lui.

  4. Sorin Sfirlogea

    Unde naiba am scris eu că vreau să pri­mesc bani din taxele cuiva??? Doamne, câtă pros­tie! Deci sunt lacom pen­tru că am vrut un cre­dit cu dobânda mai mică. Păi înseamnă că dacă cum­păr pari­zer mai ieftin o fac tot din lăco­mie…

  5. tibi

    eu am 35 de ani, veni­tu­rile din peri­oada de boom nu mi‐au per­mis sa ma inca­drez pt un cre­dit in euro cat sa iau un apt (ma mul­tu­mea, si cu rahova, nu era o pro­blema), mi s‐a ofe­rit alter­na­tiva si am REFUZAT oferta in franci (dvs spu­neti ca v‐ati gan­dit si razgan­dit de 100 de ori, la mine a fost mult mai scurt, poate fiindca in neam am mai avut un caz de cre­dit in moneda exo­tica de care stiam cum s‐a terminat=executat garan­tia care era un apar­ta­ment)..

    in con­clu­zie, inca pla­tesc chi­rie, nu am casa mea, desi pro­ba­bil anul asta sau la anul voi face totusi cre­di­tul pt casa (dar nor­mal, in lei, in moneda in care imi iau banii).. cine are o pro­blema cu cerin­tele CHF‐istilor are fiindca dvs doriti simul­tan si tra­ta­ment pre­fe­ren­tial si dis­cri­mi­na­to­riu fata de alti cre­di­tori dar si sa va fie aco­pe­rit ris­cul luat si asu­mat cand v‐ati pus sem­na­tura pe con­tract de catre altii (fie ban­cile, sta­tul roman, cei­lalti pla­ti­tori de taxe)… si v‐am dat exem­plu ca sa inte­le­geti de ce mie mi s‐ar parea nedrept ca din taxele mele ama­rate, sa pla­tesc sa aco­per cre­dit la casa dvs, eu fiind mai "fra­ier" si rama­nand chi­rias

    si inca un exem­plu, fra­tele meu a facut un idiot de cre­dit de 10.000 euro pt a‐si lua un teren, prin 2008, in sudul bucu­res­ti­u­lui ca in nord nu isi per­mi­tea.. evi­dent, intre timp s‐a inju­ma­ta­tit sau chiar mai jos valoare tere­nu­lui respectiv..dar nu asta e idea, el a sem­nat con­tract de cre­dit cand euro era 3 lei si foarte un pic, acum pla­teste rata la 4,5 lei euro.. cum facem, reve­nim la cur­sul isto­ric al CHF ca sun­teti dvs cate­go­rie spe­ciala, dar frati‐miu e fra­ier cu euro, sa pla­teasca la cur­sul zilei si even­tual sa sus­tina din taxele lui sca­de­rea cur­su­lui la chf?

    cu parere de rau, dar nu asa func­tio­neaza lucru­rile 🙂

    Si ultima idee, laco­mia se refera la fap­tul ca prin com­pa­ra­tie cu un cre­dit in euro (cum a facut frati‐miu pt teren), la chf pla­teati si dobanda mai mica (de 5 ori mai mica fata de leu!) si va si inca­drati la un cre­dit mai mare..cum ati spus si dvs, in loc de 70k e ati luat 100k e in final.. ca erau casele scumpe, ca nu stiu ce, sunt alte dis­cu­tii, laco­mia in asta a con­stat, ca nu v‐ati mul­tu­mit cu 70k dar intr‐o moneda ceva mai sta­bila si sigura.. nu ca nu a cres­cut euro intre timp, dar totusi..daca sun­teti in it foarte posi­bil ca si sala­riul sa il fi pri­miti in euro sau dolar la cur­sul zilei, deci ar fi fost ideal..daca va mul­tu­me­ati cu 70 k

  6. Florentina Pancescu

    Cine spune ca cei cu cre­dite in franci elve­ti­eni au fost lacomi, e prost sau rau­ta­cios. Iar roma­nii sunt rau­ta­ciosi, doresc sau se bucura de raul altora, lucru foarte urat. La vre­mea aceea era o solu­tie buna. Eu zic sa nego­ciezi dur cu banca pt o con­ver­sie buna. Nu le con­vine sa ramana cu cre­dite nepla­tite si case de van­dut la cum arata piata. Bafta!


Abonează-te...

Trimite-mi articolele noi la: 

Am înțeles termenii și condițiile în care sunt utilizate datele mele.

Meniu