Lumea înseamnă eu, acum

Îmi promis­esem că nu voi scrie nimic despre subiec­tul ăsta pe blog. De-abia am reușit să trec peste deza­mă­gir­ile pe care mi le‑a creat subiec­tul lib­ertății de expre­sie, stâr­nit de nefericitele întâm­plări din Paris și mă gân­deam că nu e cazul să mai intru într‑o zonă con­tro­ver­sată, aceea a cred­itelor în franci elvețieni. Mai cu seamă că de data asta sunt impli­cat per­sonal și înțe­leg că-mi va fi foarte greu să rămân obiec­tiv. Dar uite că nu m‑am putut abține, căci am ceva de spus, o nuanță de așezat peste mulțimea de culori a aces­tei povești. Și m‑am simțit oare­cum îndem­nat și de povestea Andreei.

Mai întâi am să spun doar că sunt mirat de ușur­ința cu care s‑a uti­lizat cuvân­tul lăcomie pen­tru a descrie pe cei ce au luat acest tip de credit. Așa cum înțe­leg eu, lăco­mia este dor­ința nemă­surată de a lua ceva — a lua un credit este însă de fapt un anga­ja­ment de a da înapoi cu dobândă, bal­anța câș­tigu­lui este neg­a­tivă, căci întot­deauna întorci cred­i­toru­lui mai mult decât ai primit. A fi lacom în priv­ința unui credit este, tehnic și seman­tic, imposi­bil.

Isto­ria cred­i­t­u­lui meu este puțin mai lungă. Sunt genul de per­soană care ezită foarte mult înainte de a se înda­tora pe perioade lungi de timp, așa că am avut pro­pri­ile mele dubii și îndoieli care nu s‑au risipit nicio­dată, dar au fost învinse de real­itățile vieții. Dar s‑o iau de la capăt.

Lucrez în IT de mulți ani, vreo douăzeci. S‑ar putea ca unii să mă invi­dieze, dar ade­vărul e că nu întot­deauna s‑a câști­gat atât de bine în dome­niul ăsta. Anii '90, tul­buri și agi­tați, au aparținut celor care vin­deau PC-uri, asamblându-le din com­po­nente aduse cu vaporul din Tai­wan și China. Com­pani­ile nu prea investeau în altceva decât în hard­ware și câte un soft de con­tabil­i­tate, făcut pe genunchi de câte un pro­gram­a­tor ambițios pe baza indi­cați­ilor mai mult sau mai puțin pri­ce­pute ale vre­unui pri­eten con­tabil. Salari­ile erau destul de mici: dacă aveai patru, cinci sute de dolari se chema că ești noro­cos prin com­para­ție cu cei ce lucrau în alte domenii. Inflația anu­ală avea două cifre, cred­ite nu se prea dădeau, iar dobânzile erau peste 20%. Oricum ai fi întors‑o, salariul nu putea acoperi rata pen­tru un aparta­ment. Munceam în afara ser­vi­ci­u­lui scri­ind soft sau depanând com­put­ere ca să putem acoperi chel­tu­ielile lunare.

Am stat mulți ani cu chirie, apoi într‑o locuință de ser­vi­ciu. În 2001, printr‑o întorsă­tură a sorții am reușit să avem un aparta­ment cu trei camere al nos­tru, dar mer­itul nu era al meu — era moștenirea de la tatăl meu care toc­mai murise de can­cer. Pen­tru moment totul părea rezol­vat — aveam 37 de ani și în sfârșit un loc pen­tru familia mea. Știam însă că în doar câțiva ani vor crește copiii și pre­siunea va apărea din nou. Câș­tig­urile mele au început să crească după 2001. Nu spec­tac­u­los, dar con­stant și sufi­cient ca să trăim tot mai bine. Cred­itele erau însă în con­tin­uare inac­ce­si­bile. Inflația era mai scăzută, dar dobânzile erau încă mari, deși scădeau de la an la an. Apoi, la un moment dat, am reușit să mă anga­jez pe un salariu cu ade­vărat mai mare. Atâta doar că nu era pe carte de muncă, ci pe PFA, că așa mergeau lucrurile atunci în multe com­panii (nu‑i vorbă, nici azi nu s‑a schim­bat com­plet obi­ceiul ăsta). Băn­cile spuneau că ven­i­tul e sufi­cient de mare, dar n‑au nici un fel de norme pen­tru PFA-uri și că nu-mi pot da credit. Am mai aștep­tat.

A cres­cut apoi și salariul soției până la nivelul la care care puteam face credit pe ven­i­turile ei. Era 2008. Copiii aveau unul 23, celălalt 19. Venise de ceva timp vre­mea să‑i lăsăm să-și trăi­ască sin­guri viața. Chiri­ile erau scumpe și nesig­ure — pro­pri­etarii închiriau și după câteva luni anu­lau con­trac­tul pen­tru că vroiau să vândă, erau vre­murile neb­uniei imo­bil­iare. Să ne tot mutăm de colo-colo nu era o soluție. Ne-am dus deci la bănci. Și ele s‑au uitat cu tris­tețe la noi și ne-au zis că la 44 de ani sun­tem deja cam bătrâni, nu prea mai avem timp să returnăm un credit mare, așa că nu ne pot da decât cel mult vreo șaptezeci de mii de euro. La vre­mea aia, cu banii ăștia, ne-am fi luat cel mult un aparta­ment cu două camere prin Rahova — o să înțelegeți poate de ce n‑am vrut să-mi petrec restul vieții plătind un credit și locuind într-un ast­fel de cartier. Și, la un moment dat, când nici nu mai speram, o bancă ne‑a spus că au un credit super-avantajos, cu dobândă mică, pen­tru care pot pre­lungi perioada de ram­bur­sare până când vom avea 70 de ani (deși la 65 amân­doi ne vom fi pen­sionat) și — să vezi min­une! — ne pot împru­muta cu echiva­len­tul a 100 de mii de euro. Doar că cred­i­tul e în franci elvețieni. Însă Elveția e o economie foarte sta­bilă, se știe…

Când ceva e prea fru­mos ca să fie ade­vărat, atunci e prea fru­mos ca să fie ade­vărat. Așa mi-am zis și atunci. M‑am uitat la evoluția cur­su­lui franc-leu. M‑am uitat la condiți­ile de return­are și mi-am făcut planul să‑l returnez mai repede. Totul părea în reg­ulă. M‑am gân­dit și răzgân­dit de o sută de ori. Am cerut și păr­erea altora — m‑au încu­ra­jat. Știam că fiecare zi care trece ne face și mai puțin eli­gi­bili pen­tru un credit. Habar n‑aveam că în fața noas­tră vine o criză. Nimeni nu spunea atunci că fran­cul e o val­ută exotică. Iar nouă ne tre­buia neapărat un loc unde să locuim sep­a­rat de copii. Și am luat cred­i­tul. E ușor acum, când ai un salariu mare, când inflația e nici 1%, când cred­itele au dobânzi de maxim 8% și aparta­mentele sunt cu vreo 20% mai ief­tine decât în vâr­ful bulei imo­bil­iare, să spui despre alții că au fost lacomi și proști când au accep­tat un credit. Doar că lumea nu a ară­tat din­tot­deauna la fel.

Dar sunt unii care cred că nu există isto­rie, că judecățile lor de azi ar fi fost la fel de valide și acum cinci sau o sută de ani, că lumea se rezumă la "eu, acum". Asta nu înseamnă că au drep­tate.


Comentează pe Facebook...


Comentează pe blog...

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.


  1. doru.sandru

    Salut Dom­nule,

    Am si eu o intre­bare, cum vezi lucrurile in urma­toarele sce­narii si in fun­crie de raspuns vei vedea care e si solu­tia:
    1. Maine banca te cheama si iti zice ca accepta sa faca con­ver­sia la cur­sul din Decem­brie 2014 in ce mon­eda vrei.
    Dupa o luna cur­sul la chf scade la jumatate la cat ai facut con­ver­sia. Cum vei pro­ceda ulte­rior?
    2. Ramai cu cred­i­tul in chf,dar cur­sul de refer­inta rapor­tat la lei scade, prin intarirea leului.Accepti ca banca sa.ti ceara sa preiei si tu din pierdere?

    Nota: prob­lema care e de fapt, banca a avut aceiasi 100000 de chf care i.a dat la 70000 de oameni. Daca ar schimba la cur­sul de atunci in euro si ar aplica dobanzile la euro, banca nu pierde nimic si doar tu ai cas­tiga. Dar deja e afac­erea lor asta daca sau hedg­iut bine.
    Imi pare sin­cer rau ca esti in sit­u­a­tia asta,mai vor­bim la pri­mavara cand ne intal­nim la o bici­cleta.

  2. Sorin Sfirlogea

    Dom­nule, nu e bene. Eu n‑aș primi banii dumi­tale nici dacă m‑ai ruga fru­mos. Nu asta doresc. Vreau ca banca să definească clar riscul la care mă expun și să mă întrebe dacă mi‑l asum. Să vă explic ceva sim­plu: când cineva ia un credit nu e ca și cum joacă la bursă. E un ser­vi­ciu finan­ciar pen­tru care plătesc comi­sioane și dobândă. Sunt de acord că evoluția gen­er­ală a cur­su­lui din­tre leu și mon­eda respec­tivă e supusă schim­bării — e cumva efec­tul firesc al com­para­ției din­tre per­for­manțelor eco­nom­ice ale țărilor emi­tente. Dar să se schimbe brusc cu peste 30% de la o zi la alta, ăsta e un risc pe care nimeni nu m‑a între­bat dacă sunt pregătit să mi‑l asum. Dacă mi se spunea că există și e atât de mare, n‑aș fi luat cred­i­tul.

    Și nu vreau bani de la statul român, implicit nici de la con­cetățenii mei. Vreau ca banca să vină cu o soluție rezon­abilă prin care să împartă efectele riscu­lui cu mine. Banca, nu statul. Clar?

  3. tibi

    dom­nul meu, con­ver­sia crdi­t­u­lui este platita de catre stat, bene? In state mai comu­niste gen Ungaria s‑a facut con­ver­sia la cur­sul din 7 nov, fiindca afec­tati erau cei din IMM, nu pop­u­la­tia.. dar, facand o con­ver­sie statul plat­este (ca doar nu baga ban­cile in fal­i­ment), iar cand spui statul spui tax­ele mele platite. Ne facem ca nu stim economie sim­pla?

    si legat de lacomie se pot folosi alte cou­vinte care nu leseaza atat de mult (ca pe pro­fe­tul mahommed), dar cred ca declara­tia de azi a sefu­lui CEC Bank spune la fel de bine

    "Cel cu lei a ramas cu o gar­son­iera sau cu un aparta­ment cu doua camere, iar cel care a impru­mu­tat 240.000 de franci ramane cu vila pe care nu mai poate sa o plateasca. Noi con­sid­eram ca este ile­gala o ast­fel de abor­dare (con­ver­sia cred­itelor la un curs istoric ¬ n. r.) si se creeaza un haz­ard moral"

    In con­cluzie fiindca ma retrag din dis­cutie, ati fost lacom ca ati preferat o mon­eda exot­ica, cu o dobanda mai mare decat o mon­eda mai sta­bila, pen­tru ca in final sa luati un credit mai mare si sa ramaneti cu mai multi bani in buzu­nar. Ati jucat poker timp de cativa ani si ati cas­ti­gat, acum cand ati pier­dut vrei altii sa preia riscurile. Ar fi cul­mea ca si bro­kerii care joaca pe bursa cumparand titluri mai riscante dar cu dobanda mai mare sa se planga apoi ca au pier­dut.

    ma rog, am incer­cat sa va spun cum se vede tre­aba din partea celor­lalti, care nu prea va vad pe dvs vic­time (mai ales daca ramaneti si cu casele, si cu ratele sub­ven­tion­ate de altii care nu vor lasa la copii case).. eu va inte­leg pe undeva si pe dvs, dar eu unul am riscat de mai multe ori in viata (si am pier­dut, gen un start-up care mi‑a man­cat 2000 euro dege­aba care s‑au dus pe apa sam­betei, dar nu m‑am dus la nimeni sa imi dea banii inapoi pe ce am riscat eu)..cred ca e vb de per­son­al­i­tatea fiecaruia si daca isi asuma sau nu riscurile (cred­i­tul pe ter­men lung de 20–30 de ani intr‑o mon­eda in ace­lasi timp exot­ica dar si diferita de cea in care sun­teti platit este un risc MAXIM, sau mai maxim decat maxim) si greselile..unii nu o fac, altii nu.

    aces­tea fiind spuse toate cele bune, va doresc sa se calmeze cur­sul fran­cu­lui.

  4. Sorin Sfirlogea

    Unde naiba am scris eu că vreau să primesc bani din tax­ele cuiva??? Doamne, câtă prostie! Deci sunt lacom pen­tru că am vrut un credit cu dobânda mai mică. Păi înseamnă că dacă cumpăr parizer mai ieftin o fac tot din lăcomie…

  5. tibi

    eu am 35 de ani, ven­i­turile din perioada de boom nu mi-au per­mis sa ma incadrez pt un credit in euro cat sa iau un apt (ma mul­tumea, si cu rahova, nu era o prob­lema), mi s‑a oferit alter­na­tiva si am REFUZAT oferta in franci (dvs spuneti ca v‑ati gan­dit si raz­gan­dit de 100 de ori, la mine a fost mult mai scurt, poate fiindca in neam am mai avut un caz de credit in mon­eda exot­ica de care stiam cum s‑a terminat=executat garan­tia care era un aparta­ment)..

    in con­cluzie, inca platesc chirie, nu am casa mea, desi prob­a­bil anul asta sau la anul voi face totusi cred­i­tul pt casa (dar nor­mal, in lei, in mon­eda in care imi iau banii).. cine are o prob­lema cu cer­in­tele CHF-istilor are fiindca dvs doriti simul­tan si trata­ment pref­er­en­tial si dis­crim­i­na­to­riu fata de alti cred­i­tori dar si sa va fie acoperit riscul luat si asumat cand v‑ati pus sem­natura pe con­tract de catre altii (fie ban­cile, statul roman, ceilalti plati­tori de taxe)… si v‑am dat exem­plu ca sa intelegeti de ce mie mi s‑ar parea nedrept ca din tax­ele mele ama­rate, sa platesc sa acoper credit la casa dvs, eu fiind mai "fraier" si ramanand chirias

    si inca un exem­plu, fratele meu a facut un idiot de credit de 10.000 euro pt a‑si lua un teren, prin 2008, in sudul bucurestiu­lui ca in nord nu isi per­mitea.. evi­dent, intre timp s‑a inju­matatit sau chiar mai jos val­oare terenu­lui respectiv..dar nu asta e idea, el a sem­nat con­tract de credit cand euro era 3 lei si foarte un pic, acum plat­este rata la 4,5 lei euro.. cum facem, revenim la cur­sul istoric al CHF ca sun­teti dvs cat­e­gorie spe­ciala, dar frati-miu e fraier cu euro, sa plateasca la cur­sul zilei si even­tual sa sustina din tax­ele lui scaderea cur­su­lui la chf?

    cu parere de rau, dar nu asa func­tioneaza lucrurile 🙂

    Si ultima idee, laco­mia se refera la fap­tul ca prin com­para­tie cu un credit in euro (cum a facut frati-miu pt teren), la chf plateati si dobanda mai mica (de 5 ori mai mica fata de leu!) si va si incadrati la un credit mai mare..cum ati spus si dvs, in loc de 70k e ati luat 100k e in final.. ca erau casele scumpe, ca nu stiu ce, sunt alte dis­cu­tii, laco­mia in asta a con­stat, ca nu v‑ati mul­tumit cu 70k dar intr‑o mon­eda ceva mai sta­bila si sigura.. nu ca nu a cres­cut euro intre timp, dar totusi..daca sun­teti in it foarte posi­bil ca si salariul sa il fi prim­iti in euro sau dolar la cur­sul zilei, deci ar fi fost ideal..daca va mul­tumeati cu 70 k

  6. Florentina Pancescu

    Cine spune ca cei cu cred­ite in franci elve­tieni au fost lacomi, e prost sau rauta­cios. Iar romanii sunt rauta­ciosi, doresc sau se bucura de raul altora, lucru foarte urat. La vre­mea aceea era o solu­tie buna. Eu zic sa nego­ciezi dur cu banca pt o con­ver­sie buna. Nu le con­vine sa ramana cu cred­ite neplatite si case de van­dut la cum arata piata. Bafta!


Abonează-te...

Trimite-mi articolele noi la: 

Am înțeles termenii și condițiile în care sunt utilizate datele mele.

Meniu