Împarte cu prietenii










Submit

Nec plus ultra

Au tre­cut şi ale­ge­rile astea din urmă şi ne-am ales cu un ace­laşi preşe­dinte şi năra­vu­rile sale. Nu-i vorbă alter­na­tiva nu era mai bună, ba din con­tra. Dom­nul Geo­ană con­cu­rează puter­nic cu cele­brul Bulă, dacă e să ne gân­dim la “pros­tia sa per­fectă, sfe­rică, lip­sită de orice imper­fe­cţiune” – ca să-l citez pe Doru Buşcu. Când Ili­escu l-a numit pros­tă­nac am fost con­vins că e o figură de stil, dar ulti­mele săp­tămâni mi-au demon­strat că era purul ade­văr. Vă mai amin­tiţi când dom’ Mir­cea pro­mi­tea câte 25 de mii de euro fie­că­rui român care se întoarce în ţară?

Ca de obi­cei a tre­buit ales între două rele, pen­tru că poli­tica româ­nească este ca o maşină de spă­lat auto­mată, care ames­tecă întruna ace­leaşi boarfe jegoase, aducându-le pe rând la supra­faţă pen­tru a le scu­funda o clipă mai târ­ziu. E ca şi cum ar tre­bui să te scoli dimi­neaţa, să te duci la coşul de rufe mur­dare şi să alegi de acolo hai­nele cu care te vei îmbrăca – le iei pe cele care îţi par cele mai puţin mur­dare – dar nu e nici o mirare că, după ce ieşi pe stradă, lumea strâmbă din nas când trece pe lângă tine şi te pri­veşte ciu­dat. O dată la patru ani româ­nii se înco­lo­nează cuminţi la poarta Pala­tu­lui Par­la­men­tu­lui şi îşi aleg de acolo zdrenţele cu care vor defila prin Europa. Acest pro­ces se numeşte demo­cra­ţie şi toţi părem de acord că e cea mai gro­zavă formă de orga­ni­zare a soci­e­tă­ţii umane.

M-am ţinut de cuvânt şi n-am votat în nici unul din cele două tururi. Drept urmare mi se poate spune că n-am drep­tul să mă plâng în urmă­to­rii ani dacă lucru­rile vor evo­lua prost, că tre­buia să-mi exprim opi­nia prin vot ca să am drep­tul de a pro­testa. Ca şi cum pro­tes­tele ar însemna ceva în Româ­nia… Un vot în plus, al meu, n-ar fi con­tat pen­tru nici unul din­tre cei doi pre­ten­denţi, aşa că toată lumea poate dormi lini­ş­tită: votul meu n-ar fi răs­tur­nat situ­a­ţia. Am câş­ti­gat în schimb posi­bi­li­ta­tea de a privi deta­şat scena poli­tică şi eve­ni­men­tele ei, scă­pat de patimă şi par­ti­za­nat, după ce ani de zile am fost într-una din tabere, de cele mai multe ori ace­eaşi.

Con­clu­zia este că, evi­dent, sun­tem nebuni con­form defi­ni­ţiei ein­ste­i­niene: votăm emoţio­nal, ale­gând mereu din­tre (aproape) ace­eaşi oameni şi ne aştep­tăm ca mâine să ne fie mai bine. Din această dilemă nu putem ieşi (sic!) decât schim­bând măcar una din com­po­nen­tele aces­tei tri­ade male­fice. Dar pe care o putem de fapt schimba? Avem oare pute­rea să rezol­văm această unică ecu­a­ţie cu atât de multe necu­nos­cute? Vă invit să facem o scurtă incur­siune în fie­care din aceste trei aspecte.

Prima posi­bi­li­tate ar fi aceea de a înceta să votăm emoţio­nal. Să nu mai lăsăm pasiu­nile să ne copleşească, întunecându-ne jude­cata. Să cân­tă­rim atent fap­tele, rea­li­tă­ţile şi să facem o dreaptă ierar­hi­zare a celor care ne repre­zintă în plan poli­tic. Nimic mai sim­plu atunci când dis­cu­tăm teo­re­tic. Pro­ble­mele încep să apară atunci când cerem raţio­na­li­tate unor semeni ai noş­tri care nu au exer­ci­ţiul refle­cţiei, care au “muş­chii” cre­ie­ru­lui atro­fi­aţi de mici, bere şi talk-show-uri pe teme mondene. Româ­nii nu exce­lează la capi­to­lul inte­li­genţă – per­so­nal nu cred în teo­ria cum că am fi mai deş­te­pţi decât alte naţii – dar ceea ce e mai rău este că au o ape­tenţă gene­tică spre super­fi­ci­a­li­tate. Cara­gi­ale a dove­dit asta cu pri­so­sinţă. În plus sunt antre­naţi zil­nic pen­tru a deveni maeş­trii în arta plu­ti­rii la supra­faţă în ape tul­buri, prin încu­ra­ja­rea com­pro­mi­su­lui şi îndrep­ta­rea atenţiei către lucru­rile mărunte şi neim­por­tante. Sun­tem inte­re­saţi peste poate de ceea ce făceau Monica şi Iri­nel când au fost fil­maţi pe gaura cheii, dar aproape com­plet surzi la dis­cur­su­rile sterpe ale poli­ti­cie­ni­lor, care nu ne pro­pun solu­ţi­ile lor, ci ne atrag mereu atenţia că opo­nenţii lor sunt mai jal­nici decât ei înşişi. Aşa­dar a nu mai vota emoţio­nal ar însemna să tre­zim la viaţă cre­ie­rele româ­ni­lor, să rea­şe­zăm scara valo­ri­lor şi să aştep­tăm ca roa­dele aces­tor schim­bări să se pro­ducă. Este asta posi­bil? La scară naţio­nală?

A doua cale ar fi să nu mai ale­gem din­tre ace­leaşi jal­nice figuri. Să schim­băm pe Hre­ben­ciuc, Ili­escu, Van­ghe­lie, Băsescu şi pe toţi cei­la­lţi cu oameni noi care să aducă alte idei. De unde să-i luăm? Cum să-i găsim? Care să fi cri­te­ri­ile de ale­gere? Greu de spus… Clasa poli­tică actu­ală se împros­pă­tează lent, dar deo­cam­dată atrage doar pe cei ce sunt ase­meni celor deja înscă­u­naţi, chiar dacă mai tineri: dorinţa de par­ve­nire, inte­re­sul per­so­nal sau de grup ca obiec­tiv poli­tic, lipsa bunu­lui simţ. Uitaţi-vă la Ponta sau la Bou­reanu. Altă gene­ra­ţie, ace­eaşi ati­tu­dine, ace­laşi dis­curs: l’enfer sont les autres. Deci ca să adu­cem oameni proas­peţi în poli­tică tre­buie să existe un con­text nou, adică un par­tid nou care să recru­teze oameni valo­roşi şi să-i pro­pună româ­ni­lor. Ca să le atragi atenţia celor ce te vor vota tre­buie însă să te faci cunos­cut, să comu­nici, să te explici la scară naţio­nală şi asta nece­sită bani. Mulţi bani. Cei ce îi pot oferi pun însă con­di­ţii: nu pro­miţi asta, nu vor­beşti des­pre cea­laltă, iar după vic­to­rie ne plă­teşti inves­ti­ţia. Com­pro­mi­sul e gata. Noile figuri devin ast­fel la fel de jal­nice ca şi cele pe care azi le dis­preţuim. Qui bono?

A treia posi­bi­li­tate ar fi să nu ne mai aştep­tăm ca mâine să ne fie mai bine. Să ne accep­tăm status-quo-ul, încre­me­ni­rea în pro­iect, savoa­rea ges­tu­lui neter­mi­nat. Să ne îmbră­ţi­şăm soarta de indi­vizi tem­po­rari, pre­zenţi pe hartă doar sta­tis­tic, fără des­tin şi fără ampli­tu­dine. Cum însă nu ne e uşor să ne ima­gi­năm în această ipos­tază dezo­no­rantă şi nelipsindu-ne amo­rul pro­priu, ade­sea împins până la ego­la­trie, am inven­tat o stare inter­me­di­ară, de com­pro­mis. DA, noi dorim ca mâine să ne fie mai bine, dar NU, nu vrem să punem osul la treabă pen­tru asta. Nu vrem să ne sacri­fi­căm. DA, am vrea un des­tin, dar NU, nu vrem ceva obo­si­tor. Aşa că ne-ar tre­bui ceva mai sim­plu. Un com­pro­mis. În mod genial am găsit solu­ţia: noi ne des­cur­căm. Asta ne va asi­gura bunăs­ta­rea pre­zentă, chiar dacă o sacri­fi­căm pe cea vii­toare, de lungă durată. Ori­cum, nimic nu e dura­bil pe lumea asta, nu? Nu e nevoie să facem sacri­fi­cii sau efor­turi, pen­tru că vom impro­viza mereu o solu­ţie tem­po­rară, de com­pro­mis. Geniul super­fi­ci­a­li­tă­ţii noas­tre naţio­nale ne-a dăruit acest minu­nat passe-partout, iarba fia­re­lor care des­cuie lacă­tul tutu­ror pro­ble­me­lor, ori­cât ar fi ele de com­pli­cate. Nimic nu poate rezista abi­li­tă­ţii noas­tre de a eluda solu­ţi­ile prin inge­ni­o­zi­ta­tea impro­vi­za­ţiei. Dacă nu mă cre­deţi uitaţi-vă în jurul vos­tru, pe stradă sau la ser­vi­ciu: veţi fi uimiţi câţi impos­tori există, oameni care mimează ani de zile o pro­fe­sie sau pro­pria viaţă fără să înţe­leagă nici­o­dată cu ce se ocupă de fapt şi care e sco­pul exis­tenţei lor.

Iată cum am rezol­vat în mod ori­gi­nal para­do­xul nebu­niei în sens ein­ste­i­nian: votăm emoţio­nal ace­leaşi figuri jal­nice, dar nu pen­tru că vrem să trăim mai bine. Îi votăm din plă­ce­rea per­versă a pari­o­ru­lui: hai să vedem dacă rezis­tăm la tot ce ne mai fac ăştia! Dacă treaba nu iese bine, nu-i nimic. Noi ne des­cur­căm. Pen­tru că sun­tem deş­te­pţi. Pen­tru că sun­tem daţi dra­cu­lui. Şi atâta timp cât mai pot sfârâi gră­ta­rele cu mici, iar berea e rece, noi sun­tem mulţu­miţi. Sta­tis­tic vor­bind sun­tem chiar feri­ciţi.

De aceea, o dată la patru ani româ­nii se vor înco­lona din nou la poarta par­la­men­tu­lui ca să aleagă hai­nele mur­dare cu care toţi ne vom îmbrăca. Sunt mereu urât miro­si­toare şi pătate, dar sun­tem senini şi lini­ş­tiţi: ne-om des­curca noi cumva. Exer­ci­ţiul ăsta se numeşte demo­cra­ţie şi se spune că nimic nu e mai pre­sus de el. Nici măcar noi.


Mulțumesc! Spune și altora despre articol.
 
Spune-mi, te rog, cum ți s-a părut articolul?
  • Interesant
  • Original
  • Amuzant
  • Plictisitor
  • Trist
  • Enervant


Share on Pinterest
There are no images.
Împarte cu prietenii










Submit

Comentarii:


Lasă un comentariu

Your email address will not be published. Required fields are marked *