În toamna lui ’93 mă aflam în Paris și, printre multe alte lucruri pe care le făceam în stagiul de pregătire de la Office National de Forets (un fel de Romsilva franceză), am trecut și printr-un curs de comunicare și management al schimbării. S‑ar putea ca azi să vi se pară o banalitate, dar pentru cineva ca mine, care abia absolvise facultatea de silvicultură și apoi fusese trimis de partid la ocolul silvic Pipirig ca să realizeze cincinalul în patru ani și jumătate, să ajungi în buricul Parisului și să faci cursuri de comunicare era ceva peste poate de amețitor.
Mă aflam acolo împreună cu Mihai S, doi inginerași silvici post-comuniști trimiși de șansă să învețe despre informatica forestieră franceză. Eram priviți cu o oarecare mirare de către ceilalți participanți la curs, păream prea albi și prea civilizați ca să corespundem imaginii de român cu care se obișnuiseră în primii ani de după revoluție. Probabil de aceea unul dintre ei, nevenindu‑i să creadă că spunem adevărul, ne întreba în fiecare zi: vous etes de quelle pays? nous sommes Roumaines — răspundeam noi în cor. Am cunoscut acolo un inginer hidrotehnist — un francez, bineînțeles. Se numea Pierre și era de departe mult mai comunicativ cu noi — ne aborda adesea în pauze și ne întreba de una, de alta. Am aflat de la el apoi că petrecuse mulți ani prin țările magrebiene și de aceea probabil avea un mai bun exercițiu al toleranței și multiculturalismului.
Îmi amintesc că el ne‑a spus o poveste interesantă despre un sătuc de berberi din marginea deșertului, unde compania pe care o reprezenta trebuia să sape un puț și să asigure astfel apa pentru acea comunitate. Când au ajuns acolo s‑au interesat despre cum se descurcau și li s‑a explicat că dimineața femeile pleacă după apă, la vreo câțiva kilometri depărtare, întorcându-se după vreo trei ceasuri cu vasele de ceramică purtate pe cap. Satul avea astfel apă proaspătă – puteau găti și bea până a doua zi. În timpul cât femeile erau plecate o parte a bărbaților tineri duceau caprele la păscut prin vegetația sărăcăcioasă dimprejur, iar cei mai bătrâni se adunau la umbra unor măslini și sporovăiau, trăgând din narghilele. Duceau o viață simplă și austeră, civilizația modernă era prea departe de ei. Francezii s‑au apucat de treabă și după vreo două săptămâni reușiseră să facă un foraj adânc până la pânza freatică și să aducă apa la suprafață printr‑o pompă acționată de un motor electric, care la rândul lui era alimentat de un generator pe benzină. Mașinăria a pornit, apa urca voioasă și rece până în oalele de lut așezate sub cișmea. Entuziasmul sătenilor era greu de povestit în cuvinte. Au făcut o petrecere în seara aceea și au mărturisit că nu credeau că francezii vor reuși – mai încercaseră și alții înainte și plecaseră fără succes.
Au trecut câțiva ani și Pierre s‑a aflat din nou prin apropierea sătucului, adus de alte proiecte. S‑a gândit să‑i viziteze pe prietenii lui berberi, așa că s‑a suit într-un jeep și a pornit la drum. I‑a găsit pe bătrâni stând sub măslini și pufăind din narghilele. Satul părea pustiu.
- Unde‑s ceilalți? a întrebat Pierre.
Unul dintre bătrâni l‑a privit îndelung, apoi i‑a răspuns:
- Cei tineri, cu caprele. Femeile sunt la izvor, după apă.
— Păi, cum? nu mai merge pompa de apă? de ce nu ați trimis vorbă, veneam s‑o reparăm?!
— Pompa o fi mergând, da’ n‑o mai folosim…
Apoi au depănat povestea întreagă. După câteva zile de entuziasm, cișmeaua din sat a început să cauzeze o mulțime de probleme. Ritmul întregului sat era dat peste cap. Femeile nu mai aveau motive să plece din sat. Stăteau împreună cu bărbații lor toată ziua și asta era neobișnuit. Timpul se dilatase. Tradițiile erau amenințate: ora mesei, ora odihnei. Au apărut certurile în familii. Apoi s‑au născut conflicte între familii: cine să plătească benzina de care e nevoie pentru a pompa apa? Au început să se iscodească reciproc, să se suspecteze, să-și numere oalele de apă umplute la cișmea — în marginea deșertului, în afară de a crește câteva capre, nu ai prea multe de făcut — timp este berechet. În fața acestor noi realități induse de o cișmea, bătrânii au hotărât că e mai bine să se întoarcă la vechile lor obiceiuri. Pompa a fost abandonată. Pierre a căutat‑o și a găsit‑o cu greu, invadată de niște tufe de mărăcini.
* * *
Probabil că povestea asta vi se pare oarecum stupidă – cum să renunți la confortul unei pompe de apă în favoarea unui drum zilnic de câțiva kilometri buni, prin soarele Africii de nord, ca să aduci apă de la izvor? Femeile din acel sat berber trebuie că erau exploatate de bărbați – de ce nu s‑au revoltat? Toate însă se petrec într-un context mult mai complicat decât îl înțelegem noi, aici, acum. Lumea berberilor are un alt ritm și alte înțelesuri, așa că nu putem folosi aceeași judecată pentru ei și pentru noi.
Noi, europenii, am adus tehnologia în viața noastră într‑o măsură tot mai mare. În ultimii două sute de ani am perfecționat producția de bunuri înlocuind meșteșugarii și lucrul manual din gospodării, am născocit un sistem de educație publică prin care să creăm forța de muncă necesară tehnologiei, am inventat nevoi artificiale și le-am satisfăcut cu produse tot mai atrăgătoare, dar tot mai inutile. În felul acesta am luat femeii rolul pe care îl avea în familie, acela de creator de unicate artistice, de educator al copiilor, de păstrător al tradițiilor. Redusă la un rol decorativ, femeia modernă s‑a revoltat firesc împotriva unui astfel de statut. Era prea târziu să îi dăm înapoi ceea ce îi luasem, așa că am făcut ceea ce era mai rău: am coborât‑o la nivelul de egal al bărbatului. Ea însăși și‑a dorit asta, neînțelegând că pe acest drum se va pierde pe sine, ea însăși ne‑a cerut și ne cere vehement asta, neacceptând că vechiul ei rol o făcea mai importantă și mai prețuită decât e acum. Ce am obținut în schimb?
Am obținut copii tot mai puțin educați, generații crescute cu cheia de gât pentru că ambii părinți au servici și nu mai e nimeni să le poarte de grijă. Statul îi preia pentru câteva ceasuri și le dă o instrucție discutabilă, ce pare să fie tot mai discordantă cu nevoile lor de cunoaștere și dezvoltare. Apoi îi expediază acasă, în brațele televiziunii și computerelor, lăsând grija educației lor în seama hazardului și a publicității.
Am dobândit o cultură a fast-foodului în detrimentul hranei sănătoase. Familia nu se mai adună în jurul mesei, timpul petrecut împreună a scăzut vertiginos, până la anulare. Mâncăm tot mai prost și mai nesănătos, grăbiți să alergăm spre alte sarcini, pe care trebuie să le îndeplinim ca să avem mijloacele de a ne cumpăra hrana de mâine, proastă și nesănătoasă, pe care o vom mânca în grabă, alergând spre alte treburi, pe care trebuie să le terminăm repede ca poimâine să avem mâncare, proastă și nesănătoasă, pe care…
Am pierdut tradițiile și creativitatea pentru că n‑a mai fost nimeni să le apere. Am renunțat la frumusețea și unicitatea manufacturii din gospodărie în favoarea standardizării industriale. Casele noastre s‑au transformat în simple locuințe, locuri unde venim să privim televizorul sau să dormim. Centrul vieții noastre nu mai este acasă, ci la servici, înconjurați nu de familie, ci de străini.
Și toate astea le-am cedat pentru ce? Ce am obținut în schimb, femei și bărbați? Îndrăznesc să spun că nimic. Bărbații au aflat că femeile pot fi șoferi, sudori, cascadori, directori și sculeri-matrițeri – nu cred că asta a ajutat substanțial progresul omenirii, dar e evident că ne‑a lăsat cu tot mai puțină frumusețe și grație în viețile noastre. Femeile au aflat că lumea bărbaților nu e chiar atât de amuzantă cum părea pe dinafară – au constatat că devine tot mai dezumanizantă și că nu mai e nimeni care să se îngrijească de partea spirituală a vieții. Și unii, și ceilalți au văzut prețul acestei false emancipări în educația copiilor și a nepoților lor – generație după generație sentimentul de apartenență la familie, la comunitate și la un set de valori e tot mai stins, mai firav. Pierzându-și rolul spiritual și negăsindu-și‑l pe cel tehnologic, femeia modernă s‑a obiectualizat treptat, până la simbolul sexual la care epoca post-industrială a redus‑o. De la Ferrari la cârnați, totul se vinde cu imaginea unei femei dezbrăcate.
Într-un fel sau altul, noi bărbații, am subestimat complet rolul femeii în viața noastră personală, lăsând să se înțeleagă că tot ceea ce face ea e secundar, mai puțin important. Am ridiculizat‑o trimițând‑o “la cratiță”, uitând că mâncarea pe care o pune pe masă nu doar ne hrănește, ci ne și reunește familia și ne educă gusturile. Am alungat‑o ironic “la ac și la andrele”, uitând că frumusețea cu care ne înconjura ne făcea și pe noi mai umani. M‑am gândit la toate astea după ce am citit un articol despre modelul soției perfecte în ‘55. Nu cred că așa arată familia ideală. Anii de după război au modelat un anumit concept social în America, iar explicațiile sale sunt complet diferite. Însă prin perioada aceea, favorizate probabil de astfel de concepții misogine, au apărut formele vehemente ale mișcării feministe, care au modelat femeia contemporană.
10:05
Trist. Sentimentul este ca ADN-ul in sine al femeii s‑a modificat. Unele ne luptam sa ne intoarcem la ceea ce am fost harazite sa fim, unele mai si reusim. Alte am “evoluat” cumva si am gasit calea sa le facem pe toate bine (si casa si munca si familia si puii). Articolul tau m‑a facut sa zambesc cumva cu nostalgie si cu dor de bunica mea :).
Cu stima.
11:05
De fapt, citind comentariul tau, mi-am dat seama că fac parte din ultimele generații care se mai pot raporta la figuri feminine semnificative: mama, bunica. Avem mulți dintre noi nostalgiile copilăriei marcate de femeile vremurilor de atunci și trebuie să recunoaștem că nu nivelul de emancipare al lor ne‑a rămas în minte, ci gustul bun al mâncării pe care o găteau, educația pe care ne-au dat‑o, bunul simț pe care s‑au străduit să ni‑l cultive, lucrurile frumoase care le ieșeau din mână. Am, de pildă, de la bunica mea niște goblenuri cusute de ea care sunt realmente spectaculoase, adevărată artă. Înțelepciunea, bunătatea și educația ei sunt un reper pentru mine, chiar dacă ea nu mai este.
Mi‑e teamă că puține femei din ziua de azi mai au dorința de a proiecta astfel de modele. Nu pentru că nu ar putea, ci pentru că au uitat că asta e important. Se spune că gradul de civilizație al fiecăruia dintre noi este dictat de cei șapte ani de acasă. Cine altcineva, dacă nu mama și bunica, este educatorul principal al fiecăruia dintre noi? Cine ne învață moralitatea și estetica vieții de zi cu zi?
12:05
Ai perfecta dreptate. Bunica era bunatate, caldura, rabdare,modestie, povesti citite de o mie de ori, vin din strugurii din bolta, sapun de casa,covor tesut, placinta cu mere, cartofi inabusiti la ceaun si niste foarte multe ore in care ma lasa sa ma joc in parul ei.
Duminica mi-am cumparat o croseta din dorita de a‑i face fetitei mele lucrusoare dragute asa cum ne facea noua bunica. Au ras toti de mine, dar eu vreau ca Matilda mea sa stie ce este aceea o tichiuta crosetata de mama ei.
3:05
Interesant unghi de vedere! E prea obtuz ca sa aiba adevarul de partea sa, insa te pune pe ganduri. Gen “debate” 🙂
6:05
Ioana, ești binevenită să combați ideile care nu ți se par adevărate. Dar trebuie să te hotărăști dacă sunt interesante sau obtuze, pentru că amândouă e cam greu… 🙂
10:05
Aş vrea să ştiu ce se întâmplă cu femeia casnică al cărui soţ rămâne fără servici sau care, Doamne fereşte, se prăpădeşte…
Aş vrea să ştiu drama nespusă din spatele zâmbetului…
Oricum, îmi place că femeia anilor ’55 gătea pe tocuri. Asta pot să încerc şi eu!
11:05
Modelul femeii casnice e imposibil de aplicat în societatea contemporană. Ne-am făcut toți dependenți de corporații, de bănci, de investitori.
10:05
Izvorul femeilor/Radu Mihaileanu