Nu cu mult timp în urmă mă gândeam la relația dintre știință și religie, despre cum prima a evacuat‑o pe a doua din fundamentele existenței umane, dar n‑a știut să se instaleze pe sine ca nouă sursă de putere, punându-se doar în slujba lăcomiei. Speculațiile mele personale sunt confirmate într-un fel de recentele comentarii ale lui Dalai Lama pe propria sa pagină de Facebook.
Probabil că acest gând ar fi mai puțin însemnat dacă nu l‑am pune lângă următorul citat, al aceluiași gânditor:
“My confidence in venturing into science lies in my basic belief that as in science so in Buddhism, understanding the nature of reality is pursued by means of critical investigation: if scientific analysis were conclusively to demonstrate certain claims in Buddhism to be false, then we must accept the findings of science and abandon those claims.”
A sosit vremea să punem deoparte religia? Suntem pregătiți moral pentru o civilizație ateistă? Înclin să cred că nu. Faptul ca multe statistici constată un comportament moral mai adecvat al celor credincioși nu face decât să confirme faptul că frica este cea mai bună motivare pentru oameni. Pentru că frica de o judecată de apoi și de o pedeapsă post-mortem este cea care fundamentează — cel puțin în cazul creștinismului — preferința pentru moralitate. Iar justiția umană, reprezentată prin lege și pedepsele încălcării ei — ca înlocuitor al penitenței religioase, eternă și implacabilă — este eludabilă. Dacă nu prin disimulare, prin tentativa reușită de a “scăpa basma curată”, atunci prin mijlocirea unui specialist în evaziunea morală: avocatul.
Apoi ar mai fi faptul că există o zonă în care știința nu a făcut prea mari progrese: aceea a spiritualității umane. Mă refer aici la spirit în sensul animist, nu în cel cultural. Există — în opinia mea — o latură a existenței umane care ne‑a rămas necunoscută și pe care nu am explorat‑o suficient încă, poate și pentru că nu promite să producă profit direct și imediat. Iar științei i s‑a facilitat progresul mai ales în domeniile care serveau economiei, adică lăcomiei.
Pentru că, dacă nu există suflet și spirit, pe care le împrumutăm de undeva la naștere și le returnăm când murim, dacă totul se reduce la fizică, chimie și biologie, vă rog să-mi explicați prin aceste științe cum e posibil așa ceva:
Eu pot să înțeleg asta doar prin existența unui spirit împrumutat acestui copil, un spirit care incorporează în el genialitatea unui mare pianist, un spirit care traversează timpul întrupându-se vremelnic — parțial sau integral — în biologia temporară a unei individualități umane. Ceea ce, deocamdată, numim atingere dumnezeiască.
18:09
Mi se pare că ai coborât de pe munte doar cu trupul. Altfel, văd că ai rămas la nivelul ideilor înalte. Nu pot păstra altitudinea.
22:09
Dacă te-aș putea crede… 🙂