Nu-mi spune tu

Ați au­zit pro­ba­bil des­tul de frec­vent ex­pre­sia: nu-mi spune tu cum să-mi cresc co­piii. Eu măr­tu­ri­sesc că sunt des­tul de con­fuz în pri­vința ar­gu­men­ta­ției pe care se ba­zează această so­li­ci­tare im­pe­ra­tivă. Și cum nu prea mă rabdă inima să nu co­men­tez lu­cru­rile care mi se par ciu­date, mă aven­tu­rez pe te­re­nul mi­nat al pă­rin­to­lo­giei. De la bun în­ce­put re­cu­nosc că n‑am nici un fel de ca­li­fi­care spe­cială în do­me­niul acesta, în afară de ex­pe­riența pro­prie a creș­te­rii ce­lor doi fii, cu care sper că am fă­cut o treabă bună. Nu eu sunt cel care tre­buie să ju­dec re­zul­ta­tul, ci ei în­șiși și lu­mea în care tră­iesc. Deci nu mă pre­tind ex­pert, doar un prac­ti­cant cu oa­rece experiență.

Mai în­tâi aș vrea să-mi ex­prim în­do­iala că alt­ci­neva, ori­cine ar fi el sau ea, se poate erija în au­to­ri­tate ab­so­lută în do­me­niul creș­te­rii și edu­ca­ției co­pi­i­lor. Da, știu, există niște spe­cia­liști în psi­ho­lo­gia co­pi­lu­lui, care nu con­te­nesc cu po­vețele mi­nu­nate ex­pri­mate în cărți cu pre­țuri fru­mu­șele, dar când ci­tești ce spun ei ajungi la con­clu­zia că ar fi bine dacă s‑ar așeza toți la o masă și s‑ar pune nițel de acord îna­inte de a‑și pu­blica ne­pre­țu­i­tele sfa­turi. Așa­dar, de ce să nu vă spună alt­ci­neva cum să vă creș­teți co­piii? Pen­tru că voi sun­teți ex­perți de ta­lie mondi­ală? Aveți ceva stu­dii în pri­vința asta? Ce vă ca­li­fică să vă con­si­de­rați de ne-sfă­tuit în acest domeniu?

Apoi aș re­marca fap­tul că cei­lalți sunt di­rect afec­tați de re­zul­ta­tul pri­ce­pe­rii voas­tre de pă­rinte. Adică, să ne în­țe­le­gem, pen­tru voi co­piii voș­tri vor fi veș­nic cei mai buni, cei mai fru­moși și cei mai in­te­li­genți — ori­cine poate ac­cepta această su­biec­ti­vi­tate — dar noi cei­lalți sun­tem cei care îi ve­dem cu un ochi cri­tic, noi sun­tem cei care ne lo­vim de even­tu­a­lele voas­tre ne­re­u­șite. Pe noi ne afec­tează că ai voș­tri co­pii  aruncă gu­noaie pe stradă, scuipă, vor­besc urât în pu­blic, sunt ne­po­li­ti­coși cu cei­lalți, sunt mi­ci­noși, in­di­fe­renți sau ne­sim­țiți. Noi, cei­lalți, de­con­tăm in­suc­ce­sele voas­tre. De ce n‑am avea voie să spu­nem ce cre­dem câtă vreme se mai poate face ceva în pri­vința edu­ca­ției lor?

De­si­gur, nu am să merg până acolo în­căt să am pre­ten­ția că tre­buie să vă creș­teți co­piii exact cum vă spune lu­mea din ju­rul vos­tru. În fond nici ei nu sunt ex­perți. Spun doar că n‑ar tre­bui să le re­fu­zați drep­tul de a‑și ex­prima opi­nia, că ar tre­bui să că­u­tați ade­vă­rul în spu­sele lor, dacă există, că ați pu­tea de­canta va­loa­rea ve­nită din pri­vi­rea ex­te­ri­oară, în­tot­dea­una mai proas­pătă de­cât a ce­lui care e parte in­te­grantă a re­la­ției copil-părinte.

Une­ori mi se pare că ati­tu­di­nea asta os­tilă ori­că­rui sfat sau opi­nie ve­nită din ex­te­rior are un pic de le­gă­tură cu sen­ti­men­tul de pro­pri­e­tate asu­pra co­pi­i­lor. Nu ac­cep­tați sfa­turi des­pre creș­te­rea lor, pen­tru că sunt ai voș­tri. Voi i‑ați fă­cut și asta vă dă un drept ina­li­ena­bil de a dis­pune de pro­pri­e­ta­tea voas­tră. În pro­po­zi­ția im­pe­ra­tivă “nu-mi spune cum să cresc co­pi­lul meu” ac­cen­tul nu se pune pe ver­bul a crește, ci pe ad­jec­ti­vul pro­no­mi­nal po­se­siv: co­pi­lul meu. Să fie doar o impresie?

Comentează pe Facebook...

Abonează-te...