Făcând sens

Me­di­tam într-una din zi­lele tre­cute la sin­tagma “a face sens” pe care o aud tot mai des fo­lo­sită, mai ales de că­tre cei care lu­crează pen­tru mari com­pa­nii. Pen­tru că există un echi­va­lent ro­mâ­nesc al ex­pre­siei — a avea sens — mă zgârie la ure­che uti­li­za­rea ver­bu­lui a face și îmi pare că a pre­lua mot-a-mot sin­taxa en­gle­zească atunci când ai la în­demână pe cea a lim­bii ma­terne, este semn de fan­do­seală prețioasă.

Pe de altă parte tre­buie să re­cu­nosc că ace­lași lu­cru s‑a în­tâm­plat prin se­co­lul XIX, când o ca­te­go­rie re­la­tiv nu­me­roasă for­mată din ti­neri cu stu­dii la Pa­ris s‑au în­tors în țară și au în­ce­put să adap­teze în limba ro­mână o mul­țime de cu­vinte fran­țu­zești. Multe voci ale vre­mu­ri­lor de atunci — a lui Emi­ne­scu fi­ind poate cea mai no­ta­bilă — au de­plâns fe­no­me­nul și au afir­mat că e o formă de a ma­cula limba ro­mână. To­tuși, re­zul­ta­tul a fost îm­bo­gă­ți­rea lim­bii ro­mâne cu multe ne­o­lo­gisme care azi ne par ab­so­lut na­tu­rale în vor­bire și ne dau pri­le­jul de a ne mân­dri că avem o do­vadă în plus a apar­te­nen­ței noas­tre la la­ti­ni­tate. Chiar dacă pe mo­ment fran­țu­zis­mele erau o fan­do­seală a “hip­s­te­ri­lor” epo­cii ace­leia, efec­tul pe ter­men lung nu a fost ne­a­pă­rat unul negativ.

Pe urmă am re­mar­cat di­fe­rența sem­ni­fi­ca­tivă în­tre “a avea sens” și “to make sense”. Pen­tru limba ro­mână ceva are sens în mod in­trin­sec, adică ros­tul nu este dat de că­tre cel care ac­țio­nează, nu este ge­ne­rat prin gest sau prin gân­dire, ci este pre-exis­tent în aces­tea. Când spu­nem “nu are sens să în­cerc asta” afir­măm că ideea de a în­cerca tre­buie să con­țină în ea în­săși un rost, pe care tre­buie să‑l per­ce­pem a pri­ori ca să pur­ce­dem la a în­făp­tui ac­țiu­nea. E un ra­țio­na­ment pre­de­ter­mi­nist, lu­cru­rile sunt sor­tite să fie într-un fel, li­be­rul ar­bi­tru e aproape in­e­xis­tent sau cel pu­țin dis­cu­ta­bil, in­di­v­dul nu poate de­cât să in­ter­pre­teze sem­nele din ju­rul său și să con­state dacă ac­țiu­nile și gân­du­rile sale au rost, adică dacă sunt ali­ni­ate cu cur­sul im­pla­ca­bil al sorții.

Dim­po­trivă, în limba en­gleză sen­sul este dat prin chiar ac­țiu­nea în ca­uză. Ros­tul este re­zul­ta­tul ges­tu­lui sau al gân­du­lui, este ex­pre­sia vo­in­ței in­di­vi­du­lui de a mo­dela lu­mea din ju­rul său prin pu­te­rea sa fi­zică și psi­hică. “Do­ing this do­es­n’t make sense” e o ana­liză ra­țîo­nală a re­zul­ta­te­lor ac­țiu­nii, por­nind de la pre­su­pu­ne­rea că ros­tul se dez­vă­luie pe mă­sură ce ac­țio­năm într-un fel sau al­tul. Cu alte cu­vinte ros­tul lu­cru­ri­lor nu există în mod pre­de­ter­mi­nat, ci îl creăm chiar noi prin fap­tele noas­tre. Lu­mea din ju­rul nos­tru e im­per­fectă nu pen­tru că așa ne‑a fost dată de o in­stanță su­pe­ri­oară cre­a­toare a ros­tu­lui, ci pen­tru că ac­țiu­nile noas­tre nu au fost cele co­recte sau ne­ce­sare. N‑am re­u­șit să creăm ros­tul lucrurilor.

Și poate că îm­pru­mu­ta­rea ex­pre­siei “a face sens”, chiar dacă zgârie la ure­che, nu e chiar atât de rea dacă ne va in­duce ideea că a crea ros­tul lu­cru­ri­lor stă în pu­te­rea fi­e­că­ruia din­tre noi, că ac­ționând ra­țio­nal și cu chi­b­zu­ință pu­tem schimba lu­mea în care trăim. Nouă, ro­mâ­ni­lor, nu ne-ar strica de­loc asta.

Nu sunt fi­lo­log, deci gân­du­rile de mai sus sunt sim­plele spe­cu­la­ții ale unui no­vice. M‑am gân­dit însă că fac sens. 🙂

Comentează pe Facebook...

Abonează-te...