Gabriela, fi rea!

Vreau să vă spun un se­cret: sunt un mare fan al Ga­brie­lei Vrân­ceanu Fi­rea Pan­dele. O ad­mir în taină de foarte multă vreme, dar acum a ve­nit vre­mea să ies la lu­mină și să măr­tu­ri­sesc. Sin­gu­rul lu­cru care mă su­pără pu­țin este lun­gi­mea ne­o­biș­nu­ită a nu­me­lui ei, deși tre­buie să re­cu­noaș­tem cu to­ții că de pe la al tre­i­lea nume în­colo în­cepe să se simtă un iz de no­blețe. Sper că dom­nul Pan­dele, ac­tu­a­lul ei soț, se află într‑o stare bună de să­nă­tate și va trăi mulți ani fe­ri­ciți, pen­tru că nu vreau să-mi ima­gi­nez cum ar fi să se mă­rite iar și să mai tre­bu­iască adă­u­gat vreun Io­ne­scu la coada nu­me­lui de fa­mi­lie al Ga­brie­lei. Nu de alta, dar la ra­pi­di­ta­tea cu care soarta îi pune în cale și apoi îi scoate din pe­i­saj băr­ba­ții ris­căm ca în cu­rând nu­mele ei com­plet să in­tre în Gu­i­ness Book.

N‑aș vrea să se în­țe­leagă că iu­țe­ala asta e ceva de rău. Dim­po­trivă. E de ajuns să pri­vim pu­țin îna­poi la ful­mi­nanta ca­rieră a Ga­brie­lei ca să în­țe­le­gem că asta e ca­li­ta­tea sa cea mai de preț. În 2000 era con­si­li­eră de ima­gine a pri­mu­lui mi­nis­tru Mu­gur Isă­rescu — se știe că Isă­rescu avea mari pro­bleme de pre­zen­tare în pu­blic, um­bla cu cos­tume ieftine și că­măși mo­to­to­lite și nu prea era în stare să lege două vorbe. Ei bine, Ga­briela l‑a pus ra­pid pe li­nia de plu­tire, iar Isă­rescu a fost așa de mul­țu­mit că în mai pu­țin de‑o lună a avansat‑o pur­tă­tor de cu­vânt al gu­ver­nu­lui. Și acolo a fă­cut o treabă ex­ce­lentă și după alte doar două luni de zile a de­ve­nit se­cre­tar de stat și șef al de­par­ta­men­tu­lui de co­mu­ni­care al gu­ver­nu­lui. Din noua pos­tură doamna Fi­rea i‑a adus pre­mi­e­ru­lui Isă­rescu vii si ne­bă­nu­ite sa­tis­fac­ții, ast­fel că la fi­na­lul man­da­tu­lui său, în de­cem­brie 2000, acesta i‑a în­cu­nu­nat munca și efor­tu­rile cu or­di­nul Steaua Ro­mâ­niei în grad de ofi­țer (prin mâna și mij­lo­ci­rea pre­șe­din­te­lui Emil Con­stan­ti­ne­scu), așezând‑o pe ma­ies­tu­oasa Ga­briela ală­turi de domni­to­rul Ale­xan­dru Ioan Cuza, de I.C. Bră­ti­anu, de re­gele Fer­di­nand și de ma­re­șa­lul Ave­rescu care au pri­mit și ei cân­dva Steaua Ro­mâ­niei, deși n‑aveau nici un fel de cu­noș­tințe de pa­blic ri­lei­șăn end comunicheișăn.

Au exis­tat de­si­gur col­por­tori ră­u­vo­i­tori care au in­si­nuat mi­șe­lește că Ga­briela și-ar fi con­struit ca­riera cu aju­to­rul unor părți ana­to­mice pe care nu le pu­tem spe­ci­fica în con­tex­tul de față, dar pen­tru a do­vedi că sunt doar min­ciuni sfrun­tate nu tre­buie de­cât să ur­mă­rim evo­lu­ția ul­te­ri­oară a in­e­ga­la­bi­lei doamne. Căci ta­len­tele sale sunt pre­cum ca­pe­tele de ba­laur din po­vești, în­cerci să tai unul prin bârfe și zvo­nuri și apar trei în loc. Ga­briela a fă­cut loc la gu­vern unor alte ta­lente re­mar­ca­bile, iar ea s‑a dus la trus­tul In­tact ca să de­mon­streze tu­tu­ror ce mare jur­na­list este. Ex­pe­riența de co­mu­ni­chei­șăn de la gu­vern și‑a spus cu­vân­tul — sunt me­mo­ra­bile ex­pre­si­ile sale de ge­nul “bă­i­a­tul cu muci în freză” sau “ați mân­cat de pe jos din toa­letă”, do­vezi ale unui înalt pro­fe­si­o­nism și ale unei ele­gante elocințe.

Cu mâna stângă, în timp ce era di­rec­tor al mai mul­tor pu­bli­ca­ții, Ga­briela s‑a apu­cat de scris po­e­zii și ro­mane. Cu așa un aplomb și ta­lent că min­te­naș, prin 2002, a de­ve­nit mem­bru al Uniu­nii Scri­i­to­ri­lor după ce cu un an îna­inte pri­mise pre­miul de de­but al Aso­ci­a­ției Scri­i­to­ri­lor. Iată doar o mos­tră din ge­ni­a­li­ta­tea sa po­e­tică: “Pi­tbull-ul din mine / Ar vrea să nu se ter­mine nici­o­dată / Dez­le­ga­rea de‑a sfâșia / Bra­țele unei exis­tențe / Prea fra­gile / Pen­tru a lupta cu tris­te­țea / An­nei Ka­re­nina”. Pro­fund, ră­sco­li­tor. După ce ci­tești așa po­eme, cum să mai dai cre­zare unor zvo­nuri otră­vite că pre­miul era deja aran­jat și tot ce tre­buia era ca ma­dam Fi­rea să scrie niște ra­ha­turi de versuri?

Ga­briela nu s‑a oprit însă. Fi­o­rul cre­a­tiv o stră­bă­tea ne­a­bă­tut, o cu­tre­iera până și prin coar­dele vo­cale unde sim­țea o gâ­di­li­tură ar­tis­tică, așa că s‑a apu­cat de cân­tat. După câ­teva șla­găre in­ter­pre­tate cu tră­ire și sim­țire pe scenă, toate apre­ciate printr-un de­lir de apla­uze și ova­ții, ome­ni­rea i‑a trans­mis Ga­brie­lei: “vă mul­țu­mim că exis­tați! doamna Fi­rea, vă iu­bim! sun­teți ido­lul vie­ții noas­tre!”. Ce poate face un ade­vă­rat ar­tist în fața unui ase­me­nea pu­hoi de iu­bire și apre­ci­ere? Să scoată un al­bum. Ceea ce s‑a și în­tâm­plat, dim­pre­ună cu Si­mona Gher­ghe, altă ne­ste­mată a mu­zi­cii ro­mâ­nești. Din nou de­trac­to­rii Ga­brie­lei au ie­șit la atac, afir­mând că al­bu­mul nu prea s‑a vân­dut din mo­tiv că e cam de căcat. Invidie!

Pen­tru că în do­me­niul ar­tis­tic își do­ve­dise deja ca­pa­ci­tă­țile, Ga­briela a sim­țit că e mo­men­tul să se de­dice un pic și ști­in­ței. Fi­ind ab­sol­ventă de fi­lo­lo­gie, dar deja di­rec­tor al Săp­tămâ­nii Fi­nan­ci­are și al zia­ru­lui Fi­nan­ci­a­rul, ce pu­tea fi mai fi­resc de­cât un doc­to­rat în ști­ințe eco­no­mice? Pro­fe­so­rii de la ASE au tre­buit să con­state și ei, așa cum se în­tâm­plase cu pri­mul mi­nis­tru, cu Uniu­nea Scri­i­to­ri­lor și cu câți al­ții, că doamna Fi­rea este un ge­niu ro­mâ­nesc, o co­moară na­țio­nală ce tre­buie pre­țu­ită. Au fost cică și unii care au zis că doamna Fi­rea nu știe nici ta­bla în­mul­ți­rii pe să­rite, da­ră­mite eco­no­mie — evi­dent, niște ticăloși.

Ce pu­tea urma după atâ­tea suc­ce­suri? De­si­gur, o ca­rieră po­li­tică. Țara în­treagă s‑a așe­zat în ge­nunchi și a implorat‑o pe Ga­briela să se în­scrie în PSD ca să in­tre în par­la­ment, iar biata de ea n‑a avut în­co­tro și s‑a jert­fit pe al­ta­rul in­te­re­su­lui na­țio­nal, de­ve­nind se­na­tor. Po­vara res­pon­sa­bi­li­tă­ți­lor îi apasă zi de zi ume­rii, dar ea pă­șește ne­tul­bu­rată îna­inte, du­cându-ne pe toți spre un mâine tot mai pe­se­dist, deci mai bun.

Dar să nu cre­deți că în tot acest timp Ga­brie­lei i‑a fost ușor. După o co­pi­lă­rie ne­fe­ri­cită în care mânca bă­taie de la ta­c’su și purta hai­nele ră­mase de la sor’sa, a ho­tă­rât că tre­buie să re­u­șească în viață. L‑a cu­nos­cut pe dom­nul Fi­rea, s‑a mă­ri­tat cu el și‑a tras și-un co­pil ca să cons­fin­țească si­tu­a­ția ma­tri­mo­ni­ală. Apoi dom­nul Fi­rea a mu­rit, fie‑i ță­râna ușoară, însă asta n‑a clin­tit do­rința Ga­brie­lei de a merge mai de­parte în viață că­tre noi culmi ale re­a­li­ză­ri­lor per­so­nale. Fi­ind o fire prag­ma­tică care n‑a iu­bit nici­o­dată pă­ti­maș,  după cum sin­gură măr­tu­ri­sea într-un in­ter­viu, a re­u­șit să par­curgă dis­tanța din­tre în­gro­pa­rea dom­nu­lui Fi­rea și dor­mi­to­rul dom­nu­lui Pan­dele în doar nouă luni. După nu mult timp a ci­men­tat noua re­la­ție cu încă un co­pil, pen­tru că ome­ni­rea nu-și pu­tea con­ti­nua evo­lu­ția fără un spe­ci­men care să ală­ture ge­ne­tic ma­rile ca­li­tă­țile ale jur­na­lis­tei-scri­i­tor-cân­tă­reț-se­na­tor cu cele ale ge­ni­a­lu­lui pri­mar din Vo­lun­tari. Ima­gi­nea ală­tu­rată e proba eloc­ventă — dacă mai era ne­voie — a unui cu­plu per­fect: ele­ganța ți­nu­tei, bu­nul gust al de­sig­nu­lui in­te­rior, ra­fi­na­men­tul in­te­lec­tual al pos­tu­lui TV ur­mă­rit. Cum să nu ne do­rim ca ast­fel de ca­li­tăți să le ve­dem mul­ti­pli­cate la in­fint într-un mi­lion de co­pii, dacă ar fi posibil?

Ve­deți deci că afir­ma­ți­ile sale des­pre ce este aceea o viață îm­pli­nită, des­pre pos­tura din care ci­neva poate ac­cede la pre­șe­din­ția Ro­mâ­niei, sunt cât se poate de în­te­me­iate. Iohan­nis este un ire­me­di­a­bil și trist ra­tat, iar do­vada o con­sti­tuie chiar viața doam­nei Fi­rea, un exem­plu de de­di­ca­ție pro­fe­sio­nală și ști­in­ți­fică, de îm­pli­niri fa­mi­li­ale, că­rora li se ada­ugă ex­pre­sia pu­blică a unui mă­nu­nchi de in­e­ga­la­bile ta­lente ar­tis­tice. Lu­ând în con­si­de­rare toate aceste as­pecte pro­pun doam­nei Ga­briela Vrân­ceanu Fi­rea Pan­dele să lase la o parte bu­nă­ta­tea sa pro­ver­bi­ală și bi­ne­cu­nos­cu­tul său bun simț și să so­li­cite pu­blic ca orice can­di­dat la pre­șe­din­ție să în­de­pli­nească una din două con­di­ții: ori să‑l cheme Vic­tor Ponta, ori să fie un fa­mi­list care are co­pii și a tre­cut prin toate eta­pele vie­ții, a scos un al­bum de mu­zică po­pu­lară, a scris po­e­zii și ro­mane și este doc­tor în eco­no­mie. Noi o vom sus­ține ca să de­ter­mi­năm in­tro­du­ce­rea ofi­ci­ală a aces­tor cri­te­rii în con­sti­tu­ție, chiar lângă forma de guvernământ.

Doamnă se­na­tor, ești o mare jur­na­listă, un scri­i­tor ge­nial, o cân­tă­reață in­e­ga­la­bilă și o exem­plară fa­mi­listă! Arată-ne ca­lea, dă‑i dru­mul la pi­tbull-ul ăla care o sfâșie pe Anna Ka­re­nina! Nu mai fi bună, Gabi, fi rea!

PS Pen­tru li­niș­tea ce­lor care țin la gra­ma­tică (în care mă in­clud) eroa­rea de or­to­gra­fie (co­rect se scrie “Ga­briela, fii rea!”) este in­ten­țio­nată și e fă­cută de dra­gul jo­cu­lui de cuvinte. 😉

Comentează pe Facebook...

Abonează-te...