Nu m‑am uitat la campionatul european, așa cum nu mă uit de o bucată bună de vreme la fotbal. Pentru că nu mă interesează. Dintre toate sporturile, fotbalul mi se pare cel mai viciat din punct de vedere social, până la limita la care nu mai e sport, ci o afacere. O afacere care se bazează pe comportamentele gregare de joasă speță ale oamenilor, pe nevoia de a urla împreună cu alți semeni, ceea ce face totul socialmente acceptabil. Pentru că dacă am lua aceeași oameni și i‑am scoate în stradă să urle în fața guvernului, strigând tot felul de măscări și insulte, am considera că există un motiv întemeiat să‑i împrăștiem cu tunul de apă. Dacă sunt pe stadion, totul e ok. Sunt microbiști. Au un microb. Sunt infectați, deci sunt bolnavi.
În spatele acestei fațade se găsesc niște flăcăi care învârt bani din ultima afacere legală de trafic cu ființe umane. Cică banii vin în fotbal din reclame. Pe dracu’! Arătați-mi și mie un studiu care demonstrează concret că rularea unei anumite reclame pe un stadion a crescut în mod de netăgăduit vânzările la vreun produs. Nimeni n‑are idee care e efectul publicității. Banii se fac din tranzacțiile cu jucători, care sunt vânduți și cumpărați precum niște obiecte. Iar mașinăria numită fotbal are nevoie de tot mai mulți bani ca să se învârtă, așa că prețurile jucătorilor cresc vertiginos. Cu banii care se plătesc pentru Messi cred că ai putea pune pe picioare economia unei țări africane mai mici. Și dacă aveți impresia că exagerez, uitați-vă puțin la banii negri din procesele din ultima vreme în care sunt implicați oficiali FIFA.
Dar nu‑i plâng pe jucători. Sunt și ei parte a acestui business și au învățat să-și negocieze salarii tot mai obraznice. Până la urmă, dacă ai nițel talent, alergi 2–3 ore pe zi la antrenamente și meciuri și iei mai mulți bani decât un medic care a învățat nu știu câți ani ca să îi vindece pe alții. Sau decât un actor talentat. Astăzi pare foarte firesc că un neica nimeni, analfabet și gângav, să ia un salariu anual care e mai mare decât toți banii pe care i‑a câștigat Rebengiuc în întreaga lui viață. Dar nu-mi cereți să particip la acest circ ridicol. N‑aveți decât să vă amuzați privind meciurile de fotbal, dar nu-mi pretindeți să mă declar entuziasmat de șarada asta.
Cu atât mai mult în România. Știm toți că mulți ani de zile naționala era un fel de tarabă pe care se scoteau la vânzare jucătorii pe care îi propuneau de-alde frații Becali. O vreme a mers bine, cât au fost de vândut jucători formați în anii comunismului. Ăia încă aveau ceva caracter, erau învățați să muncească, pentru că banii erau puțini în societatea multilateral dezvoltată. Pe urmă a început vopsitul gardului: fel și fel de loaze talentate, gen Mutu, vândute pe bani mulți sub pretextul unei inestimabile valori, care ulterior dezamăgeau. Apoi i‑a strâns DNA-ul pe toți fripturiștii ăștia care scoteau bani din afacerea cu jucători, dar lumea tot n‑a priceput că totul e o mascaradă de carton. Așa că ne încolonăm frumos la stadion și strigăm hai, România!
În frunte cu un bătrânel expirat, care nu e nici antrenor, nici general, ne-am dus la campionatul european și ne-am umplut de rușine. Știam de la început că asta se va întâmpla, am prognozat și că vom mânca bătaie de la Albania, nu pentru că mă pricep la fotbal, ci pentru că mă pricep la oameni. Când singura grijă e să apari în tabloide, petrecând cu pițipoance și aruncând bani în stânga și dreapta, nu prea ți‑e capul la performanță. În fotbalul intern, care are o calitate jenantă, nu se prea observă chestiile astea. În țara orbilor chiorul e împărat. Și recunosc că m‑am întrebat în sinea mea ce naiba a fost în capul ăstora de la FRF de l‑au ales pe tata Puiu ca selecționer. Cum îți poți imagina că faci performanță cu unul care pupă iconițe ca să joace echipa bine și se duce la nu știu ce duhovnici înaintea meciurilor importante? Ce fel de mentalitate poate avea o astfel de persoană care crede că nu munca, ci pronia cerească aduce succesul?
În ultima vreme am avut în sportul românesc și niște rezultate frumoase: echipa națională de rugby și echipa națională de handbal feminin. Știți ce au avut în comun aceste performanțe? Antrenori străini. Niște oameni care au o mentalitate de învingători, care pun sportivii la muncă și care clădesc un spirit de echipă. Iar astea nu se fac pupând icoane. Astea necesită viziune și stăruință. Adică exact ce ne lipsește nouă, românilor, în mai toate domeniile. Altminteri vom rămâne ceea ce suntem, un popor de-alde tata Puiu, campioni europeni la pupat icoane.
14:06
Exista cel putin doua categorii importante de tari, raportate la acest sport. O categorie este cea a tarilor in care se invart enorm de multi bani, multi dintre ei negri, in jurul fotbalului, dar se si joaca fotbal. A doua categorie, din care cu necinste facem parte, este cea a tarilor in care nu se joaca fotbal dar se invart foarte multi bani murdari in jurul acestor mascarici, care nu sunt nici sportivi adevarati, nici manageri, nici antrenori ci, doar, niste sarlatani. Fotbalul romanesc se incadreaza perfect in profilul national. Munca putina, lipsa de verticalitate, smecherie, incercare permanenta de a fenta si dribla realitatea. Rezultatul acestor fente si driblinguri s‑a vazut, se vede si se va mai vedea.