Împarte cu prietenii










Submit

Tradiția avortului la români

N-am prac­ti­cat nici­o­dată alpi­nis­mul, deci nu pot să pre­tind nici un fel de expe­riență în dome­niul ăsta, dar am auzit că unul din­tre peri­co­lele care te pân­desc în acest sport este blo­ca­jul men­tal, momen­tul ăla când te afli în perete, prea sus ca să mai renunți, iar în fața ta nu mai vezi nici un fel de posi­bilă priză care să te ducă mai sus. Nu pen­tru că pri­zele nu există, ci pen­tru că tu nu le mai vezi. Și rămâi agă­țat acolo unde ești, cris­pat în spaima care-ți cuprinde min­tea ca un clește, repetându-ți obse­siv că cel mai sigur lucru e să nu te miști. Dar pute­rile îți slă­besc trep­tat și căde­rea e ine­vi­ta­bilă. E doar o ches­tiune de timp.

La fel mi-i ima­gi­nez și pe ultra­con­ser­va­to­rii care ne tot repetă că tre­buie să păs­trăm "tra­di­ți­ile noas­tre". Ei ne cer să rămâ­nem agă­țați de anco­rele tre­cu­tu­lui, de punc­tele de spri­jin ale unei soci­e­tăți de demult, care își pierde cu fie­care zi legă­tu­rile cu lumea de azi. Și vor asta pen­tru că în fața lor, în ascen­siu­nea ima­gi­nară pe care toți o facem prin timp, ei nu mai văd nici un fel de puncte de spri­jin, nici un fel de trepte pe care să facă urmă­to­rul pas. Nu pen­tru că nu ar mai exista valori în care să merite să crezi, nu pen­tru că ar fi dis­pă­rut com­plet repe­rele morale așa cum obiș­nu­iesc ei să se vaite. Ci pen­tru că le lip­sește abi­li­ta­tea de a le vedea. Iar abi­li­ta­tea asta se dobân­dește prin edu­ca­ție.

Mar­șul pen­tru viață orga­ni­zat prin diverse orașe ale țării a fost anun­țat ca o miș­care ce vrea să rea­min­tească soci­e­tă­ții valoa­rea vie­ții, să ne atragă tutu­ror aten­ția că avor­tul este, în fapt, o crimă. Ideea este gene­roasă și exprimă, din punc­tul meu de vedere, un ade­văr. Din momen­tul în care o celulă începe să se dividă și să se dezvolte ca un embrion vor­bim des­pre o nouă per­soană, sepa­rată, deși depen­dentă deo­cam­dată, de cor­pul mamei. Iar această nouă per­soană are drep­tu­rile ei. Ar tre­bui să existe cineva care să vor­bească în numele ei atunci când mama decide să-i curme exis­tența. Din păcate nimeni nu o face.

Însă par­ti­ci­pan­ții la marș nu s-au mani­fes­tat în spi­ri­tul aces­tei idei gene­roase. Moti­va­ția lor de a par­ti­cipa a fost gene­rată de spai­mele lor per­so­nale, expri­mate prin mesa­jele puse pe pan­carte. Unii au făcut apel la tra­di­ți­ile ultra-ortodoxe: fami­lia este de la Dum­ne­zeu sau edu­ca­ție biblică în fami­lie. Alții ne-au expus opțiu­nile lor hete­ro­se­xu­ale: fami­lia = un băr­bat + o femeie. Unii au pier­dut com­plet logica mar­șu­lui și au ape­lat la mesa­jul pate­tic și ire­le­vant: mama nu are înlo­cu­i­tor. Alții și-au expri­mat direct pro­pri­ile temeri: nu dis­tru­geți fami­lia sau dez­in­te­gra­rea fami­liei = dizol­va­rea soci­e­tă­ții. Unii au expri­mat puncte de vedere duios-naive: copiii sunt iubire. Iar alții pur și sim­plu ne-au trans­mis impe­ra­tiv să res­pec­tăm insti­tu­ți­ile sta­tu­lui, deși nu e clar la care insti­tu­ții se refe­reau. În min­tea lor, ceea ce pre­va­lează ca impor­tanță este rezol­va­rea pro­pri­i­lor lor pro­bleme, ale adul­ți­lor deja năs­cuți, fie că e vorba de mora­li­ta­tea reli­gi­oasă, de opțiu­nile sexu­ale sau de vii­to­rul soci­e­tă­ții. Des­pre drep­tu­rile copi­lu­lui nenăs­cut, ade­vă­ra­tul subiect al mar­șu­lui, au uitat cu desă­vâr­șire.

În replică, adep­ții moder­nis­mu­lui spun că e drep­tul mamei de a decide ce face cu cor­pul său. Corect ca prin­ci­piu, dar în cazul de față ine­xact. Copi­lul nu e cor­pul său, e în cor­pul său. Dacă au drep­tul la o deci­zie pri­vi­toare strict la pro­priul corp, aceea e pre­ven­ția sar­ci­nii. Putea să nu per­mită ca sar­cina să se pro­ducă, ceea ce ar fi fost o hotă­râre care pri­vea doar pro­pria sa per­soană. Însă pen­tru ca o ast­fel de deci­zie să poată fi luată la momen­tul potri­vit e nevoie de ceva în plus: edu­ca­ție sexu­ală. Obser­vați? Ne întoar­cem iarăși la edu­ca­ție.

Cu niște ani în urmă, prin '67, Ceau­șescu s-a gân­dit și el să inter­zică avor­tul din dorința de a crește popu­la­ția. Eco­no­mic și social, sco­pul era bun. Metoda a fost însă fali­men­tară și a dus la apa­ri­ția unui întreg sis­tem de "spe­cia­liști" mai mult sau mai puțin acre­di­tați pen­tru chiu­re­taje, de la medici cu diplomă la moașe comu­nale, care aju­tau dori­toa­rele să scape de sar­ci­nile nedo­rite. Nu puține au fost cazu­rile care s-au înche­iat cu hemo­ra­gii sau sep­ti­ce­mii fatale. Nici atunci nu se vor­bea des­chis des­pre sex. Comu­nis­mul era la fel de pudic și puri­tan ca și orto­do­xia noas­tră tra­di­țio­nală. Ar fi fost nevoie — ace­eași pro­blemă! — de edu­ca­ție sexu­ală.

De fie­care dată ne întoar­cem cu con­clu­zi­ile la edu­ca­ția sexu­ală. Pen­tru că ea con­ti­nuă să lip­sească din șco­lile româ­nești, așa după cum lip­sește din majo­ri­ta­tea fami­li­i­lor de români. Para­do­xal, majo­ri­ta­tea celor care azi ies la mar­șul împo­triva avor­tu­lui sunt (aproape) ace­iași care se opun edu­ca­ției sexu­ale în școli, din motive morale și reli­gi­oase. Să vor­bești des­pre sex cu copiii e difi­cil când întreaga soci­e­tate pri­vește subiec­tul ca pe ceva vul­gar, păcă­tos și jenant. Ce ar tre­bui să facă tine­rii în opi­nia majo­ri­tă­ții? Să întoarcă pri­vi­rea în altă parte, să nu observe ten­ta­ți­ile, să ignore fap­tul că totul în jurul lor mus­tește de alu­zii sexu­ale (de la reclame la artă), să se abțină până întâl­nesc per­soana cu care se vor căsă­tori. Dacă aș fi rău­tă­cios, aș observa că mulți din­tre cei care au par­ti­ci­pat la mar­șuri tră­dează prin apa­ri­ția lor o acută lipsă de sex în viața lor per­so­nală. Se pare că oame­nii au ten­dința de a-și reprima dorin­țele neîm­pli­nite, minimalizându-le impor­tanța. Dacă nu ai parte de el, cu tim­pul ajungi să te auto­con­vingi că ori­cum sexul e o ches­tie imo­rală și inu­tilă, com­plet nese­ri­oasă.

Din păcate abs­ti­nența sexu­ală ca unică metodă con­tra­cep­tivă n-a func­țio­nat nici­o­dată — hor­mo­nii cu care ne-a înzes­trat natura sunt mai puter­nici decât voința. Și atunci se întâm­plă ceea ce s-a mai întâm­plat: tine­rele rămân însăr­ci­nate și se duc să facă între­ru­peri de sar­cină. De fapt, ca soci­e­tate, sun­tem aidoma alpi­nis­tu­lui care a sufe­rit un blo­caj men­tal pe pere­tele de stâncă și nu mai are pute­rea și cura­jul să meargă mai departe. Ceea ce ne lup­tăm să păs­trăm este tra­di­ția avor­tu­lui făcut pe furiș, cu jenă față de cei­lalți și de tine însăți. Pen­tru că orice femeie care face asta înțe­lege că e de fapt o crimă cu pre­me­di­tare.


Mulțumesc! Spune și altora despre articol.
 
Spune-mi, te rog, cum ți s-a părut articolul?
  • Interesant
  • Original
  • Amuzant
  • Plictisitor
  • Trist
  • Enervant

Share on Pinterest
There are no images.
Împarte cu prietenii










Submit

Comentarii:


  1. ciprian

    exper­tiză?? doamne cat de rau suna! sunt sigur ca ai dorit sa vor­besti dess­pre expe­rienta sau pri­ce­pere…
    a-ti fi rusine de tine "însuţi"(însăţi?) e une­ori un lucru firesc…

    0
    0
    • Sorin Sfirlogea

      Mul­țu­mesc, am corec­tat, vro­iam să zic expe­riență. "Însăți" e corect. E vorba de o femeie, nu de mine. Eu (din feri­cire) nu pot să fac avort. 🙂

      1
      0
      • ciprian

        Even­tual, "Ceea ce ne lup­tăm să păs­trăm este tra­di­ția avor­tu­lui făcut pe furiș, cu jenă față de cei­lalți și de noi insine". NU poti vorbi in ace­easi fraza des­pre "noi" si des­pre "ea", cu acor­duri "mul­ti­ple". Asta-i limba noas­tra com­pli­cata. Iarta-ma. E blo­gul tau!

        0
        0
        • Sorin Sfirlogea

          Mamă, ce-ți mai place să te con­tra­zici cu alții! Eu nu văd așa con­struc­ția aces­tei fraze. "Cu jenă față de noi înșine" e o sin­taxă care suge­rează că avor­tul e un act colec­tiv. Poate gre­șesc. Dar așa văd eu lucru­rile. Și, da, ai drep­tate, până la urmă e blo­gul meu. 😛

          0
          0
          • ciprian

            Si tie iti place, cel putin la fel de mult, sa te con­tra­zici. Cu altii! Pai daca "…ne lup­tam sa pastram…traditia avor­tu­lui pe furis", e clar ca avor­tul e un act colec­tiv. Nu stiu cum se pune emo­ti­co­nul ala care se numeste "rol­ling on the floor…". Con­si­dera ca l-am pus.

            0
            0
    • Igitur

      Sau cum ar zice unii: "Igno­ra­tio elen­chi". Dar deh, mai greu cu argu­mente.

      0
      0

Lasă un comentariu

Your email address will not be published. Required fields are marked *