Împarte cu prietenii










Submit

Să mori de-a-n picioarelea

Marin Preda spu­nea într-unul din­tre cele­brele sale romane că moar­tea e un feno­men sim­plu în natură, doar oame­nii îl fac înspă­i­mân­tă­tor. Îmi amin­tesc că, atunci când am citit această frază cu care înce­pea firul poveștii, m-am oprit, con­tra­riat de fran­che­țea afir­ma­ției. Am reflec­tat puțin la subiec­tul ăsta îna­inte de a relua lec­tura și mi-am lăsat gân­du­rile să hoi­nă­rească nițel în cău­ta­rea înțe­le­su­ri­lor mai adânci. Am cre­zut atunci că am deslu­șit sem­ni­fi­ca­ți­ile fra­zei. Azi, cu mulți ani mai târ­ziu, rea­li­zez că nu cuprin­se­sem nici pe departe pro­fun­zi­mile ei.

Teh­nic vor­bind, moar­tea nu e nimic alt­ceva decât o stare de înțe­pe­nire. Rigor mor­tis. Min­tea aban­do­nează tru­pul, refuză să-l mai îndemne să reziste, să se răz­vră­tească împo­triva tim­pu­lui. Orice dorință este repu­di­ată. Carne și oase și sânge se pie­tri­fică împre­ună într-o totală nemiș­care, lăsându-se pradă des­com­pu­ne­rii defi­ni­tive. Orice miș­care înce­tează, orice schim­bare devine impo­si­bilă.

Obiș­nuim să cre­dem că toate astea se întâm­plă subit, într-o frac­țiune de secundă, iar per­spec­tiva aces­tei ine­vi­ta­bile clipe este ceea ce ne înfri­co­șează cel mai mult. Însă cel mai ade­sea nu e doar o clipă, e un pro­ces chi­nu­i­tor de lung, pe care îl tra­ver­săm incon­ști­ent, cre­zând că sun­tem încă vii. Căci dacă este o formă de nemiș­care, atunci nu e greu de înțe­les de ce moar­tea poate să se întâm­ple trep­tat.

Mai întâi renunți să-ți mai schimbi ori­zon­tul, îți îngheți visu­rile și le înlo­cu­iești cu sufi­ciența coti­dia­nu­lui. Căci visu­rile sunt obo­si­toare, tre­buie mereu să alergi către ele și pe cele mai multe nici măcar nu ajungi vreo­dată să le atingi. E mult mai ușor să le faci uitate, să le îngropi sub pia­tra din care cio­plești sta­tuie bana­li­tă­ți­lor pe care le-ai dobân­dit deja. Așa poți, de pildă, să uiți cine ai fi putut fi și ce ai fi putut rea­liza, mulțumindu-te că te-ai mul­ti­pli­cat în copii.

Apoi renunți să-ți mai miști min­tea, înțe­pe­nești trep­tat în fixi­ta­tea pro­pri­i­lor idei, părându-ți-se că-ți sunt vali­date de fap­tele fie­că­rei zile, orb la nuanțe și con­junc­turi. Când ai renun­țat la visuri, puține sunt ace­lea la care să mai reflec­tezi. Devii tot mai sigur că ai mereu drep­tate, de ce să îți mai pui la îndo­ială pri­mul gând care-ți trece prin cap? La ce bună stră­da­nia de a asculta vocile care spun alt­ceva, când gla­sul celor care îți îngână gân­du­rile e miere pen­tru ure­chile tale?

Pe urmă îți înțe­pe­nești inima în ură și renunți s-o mai îndemni să bată în numele dra­gos­tei, empa­tiei ori pasiu­nii. Toate astea sunt pier­dere de vreme, risipă inu­tilă de ener­gie, pen­tru că îți cer să acțio­nezi, să ieși din iner­ția renun­ță­rii, să te zbați. Iubi­rea îți cere să visezi, ceea ce deja ai uitat. Ura e mult mai facilă, mai eco­no­mi­coasă. Nu-ți cere nici un efort, nici o sacri­fi­ciu. Stai nemiș­cat, închis ca un melc în pro­pria cochi­lie, și urăști. N-ai nevoie de argu­men­tele gân­di­rii. N-ai nevoie de ori­zon­turi.

Și, într-o zi, anchi­lo­zat de această trep­tată para­li­zie a gân­du­ri­lor și sen­ti­men­te­lor, tru­pul renunță și el să se mai miște, să mai lupte. Se spune că în cli­pele care pre­ced acest moment ai reve­la­ția gre­șe­li­lor pe care le-ai făcut și regre­tul de a nu le mai putea lua îna­poi. Înțe­legi într-o frac­țiune de secundă că muri­seși de fapt de multă vreme, de atunci când ai renun­țat să visezi, să gân­dești, să iubești. Numai că e prea târ­ziu.

Eu așa îmi explic de ce Româ­nia e împăr­țită în două. Unii sunt morți deja, dar nu știu încă asta și rătă­cesc fan­to­ma­tic prin­tre noi. Nu mai gân­desc nimic, nu mai cred în nimic, nu mai iubesc nimic. Nu mai visează nimic, nu-și mai doresc nimic. Au renun­țat la toate pen­tru că a fost prea greu să le păs­treze într-o lume care te face să lupți pen­tru fie­care cen­ti­me­tru pătrat al exis­ten­ței tale. Pen­tru ei o sută de lei în plus la sala­riu sau la pen­sie e un fel de plată în avans pen­tru pro­priul lor paras­tas. Pomană pen­tru sufle­tul lor deja dus din lumea asta. Ce-și poate dori mai mult un mort?

Acum înțe­leg. Oame­nii sunt cei care fac moar­tea să fie îngro­zi­toare. Să mori de-a-n picioa­re­lea e un spec­ta­col cu ade­vă­rat înspă­i­mân­tă­tor.


Mulțumesc! Spune și altora despre articol.
 
Spune-mi, te rog, cum ți s-a părut articolul?
  • Interesant
  • Original
  • Amuzant
  • Plictisitor
  • Trist
  • Enervant

Share on Pinterest
There are no images.
Împarte cu prietenii










Submit

Comentarii:


  1. ciprian

    Fru­mos arti­col. Si, totusi, as crede ca viata e putin mai com­pli­cata si moar­tea de ase­me­nea. De exem­plu, as zice ca multi din­tre oame­nii care nu pot visa decat la suta de lei, de fapt, n-au stiut sa viseze nici­o­data. Viata mize­ra­bila, pe care au dus-o de mici copii, i-a impins spre moarte de la ince­put.
    In al doi­lea rand, insist pe o idee pe care am tot spus-o si eu si altii pe acest blog, anume, ca PSD-ul are o sus­ti­nere orga­ni­za­torica, mani­pu­la­to­rie, diver­si­o­nist secu­rista. Majo­ri­ta­tea celor care-l sus­tin nu sunt "cei cu suta" de lei. E o crunta eroare sa cre­dem asta. Din con­tra, au sus­ti­ne­rea unor oameni cu foarte multi bani, ce mane­vreaza inte­rese si gru­puri mari, nu nea­pa­rat gru­puri de saraci si oameni "morti in picioare".

    0
    0
  2. Mihai Fediuc
    Mihai Fediuc

    Se mul­tu­mesc si cu pro­mi­siu­nea unor mici, sar­male, fasole, la sfar­si­tul mitin­gu­lui. Chiar daca la sfar­sit, iau teapa.… Ca cine stie, poate data vii­toare.…

    0
    0

Lasă un comentariu

Your email address will not be published. Required fields are marked *