Povestea broaştei ţestoase

Pe birou, în faţa mea, stă în fie­care zi o broască ţes­to­asă. Nu este vie. E o jucă­rie din tablă care are o mică poveste.

Acum 31 de ani – s‐au împli­nit de curând – ple­cam din Bucu­reşti cu tre­nul, împre­ună cu buni­cul meu, către Câm­pu­lung Mol­do­ve­nesc. Ter­mi­nam clasa a opta şi lua­sem deci­zia de a urma o carieră de sil­vi­cul­tor, al cărei prim pas tre­buia să fie liceul sil­vic. Buni­cul meu era extrem de feri­cit cred, pen­tru că ştiu că întot­dea­una îşi dorise să aibă un fiu care să‐i calce pe urme. Soarta a vrut să aibă două fete, aşa că eu, nepo­tul cel mare, nu puteam să‐i ofer mai mare satis­fa­cţie decât aceea de a deveni ingi­ner sil­vic.

Pe vre­mea aceea erau mai puţini cerşe­tori prin tre­nuri, pro­ba­bil pen­tru că mili­ţie­nii de ieri erau mai dras­tici decât poli­ţi­ş­tii de azi, dar era per­misă o formă de comerţ ambu­lant care azi a dis­pă­rut: mici obiecte arti­za­nale vân­dute de per­soane cu han­di­cap, de obi­cei surdo‐muţi. Din câte ştiu exis­tau nişte coo­pe­ra­tive spe­ci­ale pen­tru aceşti oameni unde se pro­du­ceau diverse lucruri – din mate­ri­a­lele rămase se meş­teşu­geau felu­rite jucă­rii ce erau apoi vân­dute iti­ne­rant, de pildă în tre­nuri.

Uşa com­par­ti­men­tu­lui în care călă­to­ream a fost des­chisă de o ast­fel de per­soană. Îmi amin­tesc că ne‐a ară­tat mai intâi legi­ti­ma­ţia care‐l auto­riza să vândă obiecte şi apoi, scoţând nişte sunete din fun­dul gâtu­lui (des­tul de sinis­tre) ne‐a invi­tat să cum­pă­răm. Buni­cul meu şi‐a urmat un impuls de moment şi mi‐a spus să‐mi aleg ceva. Am pri­vit diver­sele obiecte din cutia de car­ton care ser­vea drept tej­ghea ambu­lantă si m‐am gân­dit că sunt prea mare ca să mi se cum­pere jucă­rii. N‐am avut inima să‐i spun asta buni­cu­lui aşa că i‐am făcut pe plac şi am ales o broască ţes­to­asă. Cred că a cos­tat foarte puţin, din câte îmi amin­tesc vreo cinci lei, ceea ce nu era nici atunci o sumă prea mare. Buni­cul a plătit şi mi‐a spus apoi cu un zâm­bet fugar, căci era un om care nu zâm­bea prea des, că bros­cuţa îmi va aminti de acest drum ca un prim pas al schim­bă­rii din viaţa mea.

Au tre­cut 31 de ani de atunci şi, printr‐un şir de întâm­plări feri­cite, bros­cuţa de tablă a supra­vi­eţuit. E cam cât o jumă­tate de nucă, ar fi fost desi­gur uşor să se rătă­cească, însă într‐un fel sau altul mereu am regăsit‐o în vre­mu­rile când o pier­deam din vedere. O vreme a stat in casa buni­ci­lor, apoi am luat‐o cu mine şi m‐a însoţit peste tot pe unde am locuit.

Mă uit şi acum la ea şi mă întreb cum de a rezis­tat atâta timp – era menită să fie doar o jucă­ri­oară tre­că­toare – cum de şi‐a păs­trat culoa­rea aurie cu mici buline roşii. E drept, pe mar­gini au apă­rut sem­nele vre­mii, căteva pete oxi­date, dar una peste alta arată încă bine pen­tru vene­ra­bila ei vâr­stă. Capul şi coada sunt rea­li­zate din două bucă­ţele de tablă, prinse cu indemâ­nare in inte­ri­o­rul aşa‐zisei cara­pace – de fapt sunt aga­ţate cu un fir de sârmă cosi­to­rit; orice miş­care sau adi­ere de curent le face să se balanseze cara­ghios, într‐o încer­care de a reda miş­că­rile reale ale rep­ti­lei.

Sunt puţine lucruri în ziua de azi care au ace­eaşi lon­ge­vi­tate. Ne‐am obi­ş­nuit să nu mai con­struim nimic dura­bil, nimic care să treacă proba tim­pu­lui. Ba, dim­po­trivă, am şi teo­re­ti­zat această super­fi­ci­a­li­tate gene­ra­li­zată, spunându‐ne că încu­ra­jăm con­su­mul, că ast­fel creăm locuri de muncă şi că eco­no­mia mondi­ală cre­şte. Să spun drept până acum câţiva ani nu am ară­tat prea mult inte­res sau atenţie aces­tor lucruri – mă gân­deam într‐o nai­vi­tate copi­lă­rească la mulţi­mea de eco­no­mi­şti care vor fi pro­iec­tat cu pri­ce­pere toate aceste meca­nisme eco­no­mice – cine eram deci eu să pun la îndo­ială teo­ri­ile lor?

Câteo­dată mă întreb în sinea mea ce ar fi fost dacă Evul Mediu ar fi fost călă­u­zit de ace­leaşi con­cepte. Am mai fi avut minu­na­tele cate­drale şi palate pe care azi le pri­vim cu uimire şi admi­ra­ţie? Sau am avea doar clă­diri noi din oţel şi sti­clă, proas­păt ridi­cate pe locul unde se găseau până ieri clă­diri din oţel şi beton, care erau la rân­dul lor recent con­tru­ite pe locul unora din cără­midă şi mor­tar? Cum ar fi fost dacă muzica seco­le­lor XVIII si XIX ar fi fost pe pla­cul con­su­ma­to­ru­lui de atunci? La iar­ma­re­cele vre­mii se cân­tau pro­ba­bil muzici de dans şi joc, pe pla­cul vul­gu­lui, dar am mai fi avut oare Mozart, Bach sau Betho­veen? Oare ei s‐au gân­dit la audienţa tar­get şi la înca­să­rile din indus­tria ori­zon­tală de show‐biz? De bună seamă că nu.

Sun­tem dez­gus­tă­tor de super­fi­ci­ali. Ome­ni­rea a deve­nit plată şi calpă, adân­cită în propria‐i sufi­cienţă, bol­navă de lipsa per­spec­ti­vei şi a pro­pri­u­lui des­tin. Trăim ca nişte râme, scur­mând în pro­priul gunoi, pe care îl înmulţim cu fie­care zi. Fie­care zi care trece e doar spa­ţiul în care indo­lenţa noas­tră cre­şte hră­nită de teh­no­lo­gia de ieri, în timp ce puţi­nele cre­iere fun­cţio­nale ce ne‐au rămas lucrează la teh­no­lo­gia de mâine, care ne va face şi mai stu­pizi şi mai ali­enaţi. Unii spun că e un pro­ces diri­jat de o elită care vrea să trans­forme pla­neta într‐o mare cor­po­ra­ţie – nici nu mai con­tează dacă e ade­vă­rat sau nu de vreme ce ne accep­tăm soarta de per­so­naje secun­dare în pro­pria noas­tră piesă.

Pe birou, în faţa mea, stă în fie­care zi o broască ţes­to­asă. Nu este vie. E o jucă­rie din tablă care are o mică poveste. O poveste des­pre un surdo‐mut dintr‐un ate­lier ano­nim, care a săvârşit, pro­ba­bil inconş­ti­ent, una din­tre ulti­mele modeste încer­cări de a împlini meni­rea noas­tră ca uma­ni­tate, aceea de a dăi­nui prin cre­a­ţi­ile noas­tre. Şi mă întreb une­ori, uitându‐mă ina­poi la dru­mul înce­put în com­par­ti­men­tul acela de tren, dacă ceva din cele ce le‐am făcut până acum vor rezista 31 de ani. Aş vrea să pot spune că da.


Mulțumesc! Spune și altora despre articol.
 
Spune-mi, te rog, cum ți s-a părut articolul?
  • Interesant
  • Original
  • Amuzant
  • Plictisitor
  • Trist
  • Enervant


Dacă ai ceva de spus...

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

  1. Corina

    Para­do­xal, cand nu ai timp sau uiti sa dai un tele­fon de "ce mai faci" ori "la multi ani", tra­iesti in viteza si nici nu con­stru­iesti ceva dura­bil!

  2. Adrian

    )
    Cred ca toate astea tin de natura umana.
    De incer­ca­rea de a com­bate cumva limi­tele pe care le avem. De a cas­tiga prin viteza, lipsa de pro­fun­zime samd lupta cu tim­pul.
    Ce este para­do­xal e ca nu inte­le­gem ca "paca­lind" tim­pul de fapt ne paca­lim pe noi, Nu vom reusi sa traim mai bine sau mai mult, facand lucru­rile mai repede si mai putin pro­fund.
    Solu­tia este sa alegi adan­ci­mea si nu viteza, pen­tru ca viteza nu pro­duce nici un rezul­tat, pe cand profunzimea/adancimea, in timp iti dau PUTEREA sa tra­iesti ori­cum vrei.
    GREU
    si USOR
    Orice pasare pe limba ei piere!

  3. jelutu

    Incep si eu sa cred, din ce in ce mai mult, ca par­tea cu lipsa per­spec­ti­vei e o ches­tie indusa, un om cu per­spec­tiva e foarte greu de mani­pu­lat. Reve­nind la domnii ce ne con­duc de ceva timp, majo­ri­ta­tea pro­gra­me­lor sunt pe ter­men scurt. De multe ori spun. "Ne meri­tam soarta fra­ti­lor!!!!"


Meniu