Împarte cu prietenii










Submit

Povestea broaştei ţestoase

Pe birou, în faţa mea, stă în fie­care zi o broască ţes­to­asă. Nu este vie. E o jucă­rie din tablă care are o mică poveste.

Acum 31 de ani – s-au împli­nit de curând – ple­cam din Bucu­reşti cu tre­nul, împre­ună cu buni­cul meu, către Câm­pu­lung Mol­do­ve­nesc. Ter­mi­nam clasa a opta şi lua­sem deci­zia de a urma o carieră de sil­vi­cul­tor, al cărei prim pas tre­buia să fie liceul sil­vic. Buni­cul meu era extrem de feri­cit cred, pen­tru că ştiu că întot­dea­una îşi dorise să aibă un fiu care să-i calce pe urme. Soarta a vrut să aibă două fete, aşa că eu, nepo­tul cel mare, nu puteam să-i ofer mai mare satis­fa­cţie decât aceea de a deveni ingi­ner sil­vic.

Pe vre­mea aceea erau mai puţini cerşe­tori prin tre­nuri, pro­ba­bil pen­tru că mili­ţie­nii de ieri erau mai dras­tici decât poli­ţi­ş­tii de azi, dar era per­misă o formă de comerţ ambu­lant care azi a dis­pă­rut: mici obiecte arti­za­nale vân­dute de per­soane cu han­di­cap, de obi­cei surdo-muţi. Din câte ştiu exis­tau nişte coo­pe­ra­tive spe­ci­ale pen­tru aceşti oameni unde se pro­du­ceau diverse lucruri – din mate­ri­a­lele rămase se meş­teşu­geau felu­rite jucă­rii ce erau apoi vân­dute iti­ne­rant, de pildă în tre­nuri.

Uşa com­par­ti­men­tu­lui în care călă­to­ream a fost des­chisă de o ast­fel de per­soană. Îmi amin­tesc că ne-a ară­tat mai intâi legi­ti­ma­ţia care-l auto­riza să vândă obiecte şi apoi, scoţând nişte sunete din fun­dul gâtu­lui (des­tul de sinis­tre) ne-a invi­tat să cum­pă­răm. Buni­cul meu şi-a urmat un impuls de moment şi mi-a spus să-mi aleg ceva. Am pri­vit diver­sele obiecte din cutia de car­ton care ser­vea drept tej­ghea ambu­lantă si m-am gân­dit că sunt prea mare ca să mi se cum­pere jucă­rii. N-am avut inima să-i spun asta buni­cu­lui aşa că i-am făcut pe plac şi am ales o broască ţes­to­asă. Cred că a cos­tat foarte puţin, din câte îmi amin­tesc vreo cinci lei, ceea ce nu era nici atunci o sumă prea mare. Buni­cul a plătit şi mi-a spus apoi cu un zâm­bet fugar, căci era un om care nu zâm­bea prea des, că bros­cuţa îmi va aminti de acest drum ca un prim pas al schim­bă­rii din viaţa mea.

Au tre­cut 31 de ani de atunci şi, printr-un şir de întâm­plări feri­cite, bros­cuţa de tablă a supra­vi­eţuit. E cam cât o jumă­tate de nucă, ar fi fost desi­gur uşor să se rătă­cească, însă într-un fel sau altul mereu am regăsit-o în vre­mu­rile când o pier­deam din vedere. O vreme a stat in casa buni­ci­lor, apoi am luat-o cu mine şi m-a însoţit peste tot pe unde am locuit.

Mă uit şi acum la ea şi mă întreb cum de a rezis­tat atâta timp – era menită să fie doar o jucă­ri­oară tre­că­toare – cum de şi-a păs­trat culoa­rea aurie cu mici buline roşii. E drept, pe mar­gini au apă­rut sem­nele vre­mii, căteva pete oxi­date, dar una peste alta arată încă bine pen­tru vene­ra­bila ei vâr­stă. Capul şi coada sunt rea­li­zate din două bucă­ţele de tablă, prinse cu indemâ­nare in inte­ri­o­rul aşa-zisei cara­pace – de fapt sunt aga­ţate cu un fir de sârmă cosi­to­rit; orice miş­care sau adi­ere de curent le face să se balanseze cara­ghios, într-o încer­care de a reda miş­că­rile reale ale rep­ti­lei.

Sunt puţine lucruri în ziua de azi care au ace­eaşi lon­ge­vi­tate. Ne-am obi­ş­nuit să nu mai con­struim nimic dura­bil, nimic care să treacă proba tim­pu­lui. Ba, dim­po­trivă, am şi teo­re­ti­zat această super­fi­ci­a­li­tate gene­ra­li­zată, spunându-ne că încu­ra­jăm con­su­mul, că ast­fel creăm locuri de muncă şi că eco­no­mia mondi­ală cre­şte. Să spun drept până acum câţiva ani nu am ară­tat prea mult inte­res sau atenţie aces­tor lucruri – mă gân­deam într-o nai­vi­tate copi­lă­rească la mulţi­mea de eco­no­mi­şti care vor fi pro­iec­tat cu pri­ce­pere toate aceste meca­nisme eco­no­mice – cine eram deci eu să pun la îndo­ială teo­ri­ile lor?

Câteo­dată mă întreb în sinea mea ce ar fi fost dacă Evul Mediu ar fi fost călă­u­zit de ace­leaşi con­cepte. Am mai fi avut minu­na­tele cate­drale şi palate pe care azi le pri­vim cu uimire şi admi­ra­ţie? Sau am avea doar clă­diri noi din oţel şi sti­clă, proas­păt ridi­cate pe locul unde se găseau până ieri clă­diri din oţel şi beton, care erau la rân­dul lor recent con­tru­ite pe locul unora din cără­midă şi mor­tar? Cum ar fi fost dacă muzica seco­le­lor XVIII si XIX ar fi fost pe pla­cul con­su­ma­to­ru­lui de atunci? La iar­ma­re­cele vre­mii se cân­tau pro­ba­bil muzici de dans şi joc, pe pla­cul vul­gu­lui, dar am mai fi avut oare Mozart, Bach sau Betho­veen? Oare ei s-au gân­dit la audienţa tar­get şi la înca­să­rile din indus­tria ori­zon­tală de show-biz? De bună seamă că nu.

Sun­tem dez­gus­tă­tor de super­fi­ci­ali. Ome­ni­rea a deve­nit plată şi calpă, adân­cită în propria-i sufi­cienţă, bol­navă de lipsa per­spec­ti­vei şi a pro­pri­u­lui des­tin. Trăim ca nişte râme, scur­mând în pro­priul gunoi, pe care îl înmulţim cu fie­care zi. Fie­care zi care trece e doar spa­ţiul în care indo­lenţa noas­tră cre­şte hră­nită de teh­no­lo­gia de ieri, în timp ce puţi­nele cre­iere fun­cţio­nale ce ne-au rămas lucrează la teh­no­lo­gia de mâine, care ne va face şi mai stu­pizi şi mai ali­enaţi. Unii spun că e un pro­ces diri­jat de o elită care vrea să trans­forme pla­neta într-o mare cor­po­ra­ţie – nici nu mai con­tează dacă e ade­vă­rat sau nu de vreme ce ne accep­tăm soarta de per­so­naje secun­dare în pro­pria noas­tră piesă.

Pe birou, în faţa mea, stă în fie­care zi o broască ţes­to­asă. Nu este vie. E o jucă­rie din tablă care are o mică poveste. O poveste des­pre un surdo-mut dintr-un ate­lier ano­nim, care a săvârşit, pro­ba­bil inconş­ti­ent, una din­tre ulti­mele modeste încer­cări de a împlini meni­rea noas­tră ca uma­ni­tate, aceea de a dăi­nui prin cre­a­ţi­ile noas­tre. Şi mă întreb une­ori, uitându-mă ina­poi la dru­mul înce­put în com­par­ti­men­tul acela de tren, dacă ceva din cele ce le-am făcut până acum vor rezista 31 de ani. Aş vrea să pot spune că da.


Mulțumesc! Spune și altora despre articol.
 
Spune-mi, te rog, cum ți s-a părut articolul?
  • Interesant
  • Original
  • Amuzant
  • Plictisitor
  • Trist
  • Enervant

Share on Pinterest
There are no images.
Împarte cu prietenii










Submit

Comentarii:


  1. jelutu

    Incep si eu sa cred, din ce in ce mai mult, ca par­tea cu lipsa per­spec­ti­vei e o ches­tie indusa, un om cu per­spec­tiva e foarte greu de mani­pu­lat. Reve­nind la domnii ce ne con­duc de ceva timp, majo­ri­ta­tea pro­gra­me­lor sunt pe ter­men scurt. De multe ori spun. "Ne meri­tam soarta fra­ti­lor!!!!"

    0
    0
  2. Adrian

    )
    Cred ca toate astea tin de natura umana.
    De incer­ca­rea de a com­bate cumva limi­tele pe care le avem. De a cas­tiga prin viteza, lipsa de pro­fun­zime samd lupta cu tim­pul.
    Ce este para­do­xal e ca nu inte­le­gem ca "paca­lind" tim­pul de fapt ne paca­lim pe noi, Nu vom reusi sa traim mai bine sau mai mult, facand lucru­rile mai repede si mai putin pro­fund.
    Solu­tia este sa alegi adan­ci­mea si nu viteza, pen­tru ca viteza nu pro­duce nici un rezul­tat, pe cand profunzimea/adancimea, in timp iti dau PUTEREA sa tra­iesti ori­cum vrei.
    GREU
    si USOR
    Orice pasare pe limba ei piere!

    0
    0
  3. Corina

    Para­do­xal, cand nu ai timp sau uiti sa dai un tele­fon de "ce mai faci" ori "la multi ani", tra­iesti in viteza si nici nu con­stru­iesti ceva dura­bil!

    0
    0

Lasă un comentariu

Your email address will not be published. Required fields are marked *